Nu cred în dialog, spusă, așa, pe șleau. Dialogul a murit, și încă de mult timp. Problema morților imateriale, care conțin adevăruri eterne și indestructibile (iată că, astăzi, se mai arată pe ici, pe colo cuvântul religie): le proclami moartea și revin iarăși. Sigur că, odată convins de inexistanța (funcției) dialogului în spațiul gândirii, nu încetez să trăncănesc. Dar cum o fac? Mi-e limpede că dialogul nu e decât un automatism comun, care reambalează terminația, recombină poziția cuvintelor și, da, fără să fie necesar să pătrunzi vreo secundă dialogul cu mintea. Totul se petrece ca la carte. Știm de ce ne-am întâlnit (să vorbim), știm despre ce o să vorbim, cu mici și insignifiante deraieri. Și, cunoaștem prima teoremă din Logica lumilor: Totul nu există. De fapt, pentru mine definiția dialogului este extrem de precisă: a vorbi fără rost. Bine, mai apoi – despre dialog numai de bine, căci trăim într-o moralitate unilaterală: democrația și iudeo-creștinismul. Hannah Arendt a esențializat deja democrația în Condiția umană, o lucrare filosofică sci-fi: democrația este regimul cel mai guraliv dintre toate. Așadar, nu avem cum să ne abatem consecinței, sfătuiți fiind să creștem dialogând, să ne ascultăm (contra)argumentele. În primul rând, mă revendic de la Exorcismele spirituale, altfel spus, pentru mine nu e nimic de argumentat, doar de tăiat în carne (și, atenție, enunțul anterior este o tăiere în carne). Dacă cineva are contraargumente, e simplu: le poate prezenta hălcii de carne pe care tocmai am tranșat-o, nu mie. E cel puțin curios că am parcurs dialogul dintre Chomsky și Foucault despre natura umană; mă rog, unii îl numesc revelația din 1971.

(Foucault / Chomsky, nu la fel de tineri ca atunci)

Orișicât, dezbaterea Chomsky-Foucault este un mare bluff. Între Chomsky și Foucault, știm pe cine alegem. Însă, comentariile lui Chomsky despre imperialismul SUA sunt de luat în cont și încă cu brațele cât mai larg deschise. În rest, vol. Structurile sintactice e o poveste foarte frumoasă și foarte veche (1957). Nu m-a interesat ce au de spus două gândiri pe contrasens, pentru că – ce e dezbaterea? Un circuit de jucărie, cu două mașinuțe puse să se alerge una pe alta până li se termină bateriile. Nu se ajunge oricum nicăieri, poate doar la repetiție. Mi-a devenit evident că, puși împreună, doi filosofi – pe care îi agreez separat, dau apă la moară acelei democrații sus-specificate, acelui echilibru negativ, cum să-l numesc. Nu a fost nici pe departe un meci de box, cu toate că, în câmpul ideilor, nu gășești ușor albul și negrul, iar Chomsky și Foucault exprimă un alb-negru în placa Occidentului: în lucrările lui, Chomsky, un universalist anarho-sindicalist, folosește în abundență conceptul de natură umană, vorbind de idei înnăscute și structuri înnăscute, iar, de cealaltă parte, Foucault exprimă neîncredere față de însăși noțiunea de natură umană (sau creativitate), operând cu schematisme. Foucault e preocupat de perioade, Chomsky de principii. Plecând de la conceptul de putere (abundent, de data asta, în lucrările lui Foucault), Chomsky și Foucault, exact ca cele două continente de care aparțin, sunt despărțiți de un ocean: Foucault spune, facem război pentru a câștiga și nu pentru că războiul ar fi drept. Chomsky (care nu este un pacifist convins) spune, nu, nu sunt de acord cu asta, facem război dacă concluzionăm că, prin folosirea violenței, se instalează o societate mai dreaptă. Foucault insistă, e justificarea în termeni de putere, nu în termeni de dreptate. Foucault îi dă șah-mah, tranșând: ideea de dreptate a fost inventată și făcută să funcționeze în diverse societăți ca instrument al unei anumite puteri politice și economice, ori ca o armă împotriva unei astfel de puteri. Chomsky, cu regele căzut pe tablă, continuă cu calitățile umane fundamentale, cu noțiunile reale de dreptate. Din păcate, am avut parte de o amicalitate necorespunzătoare.

Nici Chomsky, nici Foucault nu spune nimic. Conținutul dezbaterii fleșcăite îl pot comenta astfel (și o să-l parafrazez pe Mayakovsky): peste ce s-a spus, scriu nihil. Nu degeaba ambasadorii mânuiesc cu iscusință arta trăncănelii (ei ar putea preda cursul de pedagogie Cum să spui nimic într-o infinitate de cuvinte) și nu degeaba diplomația e o lanternă cu șase led-uri a democrației. Avem, deci, o dezbatere între un ambasador american și unul francez.

Exemplu de nimic exprimat de Chomsky: „Dacă este adevărat, așa cum cred că este, că un element fundamental al naturii umane este nevoia de muncă creativă, de investigație creativă, de creație liberă în afara efectului constrângător arbitrar al instituțiilor coercitive, atunci, desigur, rezultă că o societate decentă ar trebui să maximizeze posibilitățile de realizare ale acestei caracteristici umane fundamentale.” Vulgar.

Exemplu de nimic exprimat de Foucault (de acord, comparativ cu Chomsky, nimicurile exprimate de Foucault sunt reduse): „Dacă problema e de a ști dacă aceste reguli sunt folositoare într-adevăr de mintea umană, foarte bine; dacă istoricul și lingvistul pot medita la rândul lor la asta, foarte bine; aceste reguli ar trebui să ne poată permite să înțelegem ceea ce e spus sau gândit de acești indivizi. Dar mi-e greu să accept că aceste reguli ar fi legate de mintea umană sau de natura ei ca niște condiții de existență. Mi se pare că ar trebui, înainte să ajungem până acolo – în orice caz, vorbesc numai despre înțelegere – să le replasăm în sfera altor practici umane, economice, tehnice, politice, sociologice, care le servesc drept condiții de formare, condiții de apariție, drept modele.”

Discuția se salvează parțial prin câteva replici date de Foucault. Una dintre ele ar fi că nu s-a preocupat niciodată de filosofie, ci (doar) de politică. Altfel, se afișează destul de abil (e francez și e născut în octombrie [balanță]) când e întrebat de ce refuză să răspundă la chestiuni personale. Foucault explică așa: cum a fost posibil ca, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, pentru prima oară în istoria gândirii și a cunoașterii occidentale, oamenii să deschidă cadavrele unor persoane, pentru a descoperi sursa, originea, rațiunea anatomică a bolii particulare care le cauzase acestora moartea? A încerca să explici asta prin personalitatea lui Bichat e cu totul neinteresant. +1 pentru Foucault.

Suplimentar, ca autor al Istoriei nebuniei în epoca clasică, Foucault e întrebat de ce boală e cel mai afectată societatea noastră. Ei bine, spune el, „dacă mă împingeți să merg până la extrem, aș spune că societatea noastră e atinsă de o boală cu adevărat curioasă, foarte paradoxală, căreia nu i-am descoperit încă numele; iar această boală mentală are un simptom foarte curios, care e însuși simptomul care a provocat această boală mentală.” O reflecție explozivă și, când afirm asta, pot fi considerat artificier.

American fiind, Chomsky flecărește pe spații largi. Când Foucault vrea să recupereze, moderatorul, Fons Elders, sare, eh, eh, vă rog să nu mai dați răspunsuri lungi. Într-un fel, Foucault a fost cel marginalizat, publicul ăla hipiot, sugaci de Beatles, aproape că nu i-a adresat nici o întrebare (de fapt, cred că nu i-a adresat nici o întrebare). Binemersi, spre sfârșitul întâlnirii, Foucault dispare din dezbatere, participă absent, acum, la o altă dezbatere scurtă, între Chomsky și public.

Una peste alta, mi-a mai plăcut ceva: șosetele negre ale lui Chomsky, care-i vin peste rotulă. Și că Foucault vorbește în franceză, iar Chomsky în americană. Se înțeleg și dialoghează fără să aibă nevoie de traducători.

Dorința mea inițială a fost să numesc dezbaterea Chomsky-Foucault o catastrofă dezastruoasă, însă am renunțat, nu pentru că astfel aș fi forțat limba română, ci pentru că:

Une catastrophe,
c’est
la première
strophe
d’un poème
d’amour.

În alt fel, dezbaterea îmi seamănă: este o ruină minunată de idei.

Comentarii

comentarii