Se făcea că, în absenţa mea, ai mei regândiseră substanţial casa, o făcuseră de nerecunoscut şi, oroare, de nelocuit! La ce să mă-ntorc? Casa sunt eu. Cel puţin, aşa am visat noaptea trecută. Către dimineaţă, cât să-mi marcheze ziua cu un complex de neisprăvire. Camera în care mă „repartizaseră” nu oferea defel intimitate, o impersonală cameră de tranzit, mă chinuiam în zadar să plâng, nu reuşeam, câteva lacrimi în colţul ochilor n-au impresionat pe nimeni; impresionant e că arătam aceeaşi manie şi-n timpul visului: să obţin prin tortură explicaţiile din partea Celuilalt, şantajul emoţional, interogatoriul în cursul căruia singura şansă reală o au întrebările, ele nu pier decât odată cu mine – iată ce am remarcat.

Ieşind eu micşorat din vis şi smiorcăit, am căutat alinare într-o piesă, acum veche, apărută (aţi ghicit) pe la mijlocul anilor nouăzeci – Kruder & Dorfmeister – Black Baby. Un new jazz obscur, un ritm pervertit ca de bossa nova, dar una maturizată forţat, tripizată, crescută într-o lună cât altele în zece ani, o mutantă de succes iradiată la Cernobîl, pe urma catastrofei.

O ascultasem cu ochii umezi şi urechile atente la cascada clară a tactului, mereu ispitit să se rupă, să se risipească, de vibrato-ul acordului de claviatură electrică, reluat la intervale rare, în ecou, o dată scurt și o idee mai înalt, iar a doua oară – grav: un geamăt, o dezamăgire fără grai;

ne aflam în curtea unui prieten, odinioară cel mai bun din câţi aveam, curtea lui complet ruptă de lume, deşi avea casă în mijlocul oraşului, wagen-haus în formă de L, cu pomi îmbătrâniţi, ce rodeau anapoda, din belşug, ca-n tinereţe, boscheţi, iarbă în smocuri, crescută natural, o masă veche din metal acoperită cu muşama. Noi, adunaţi în jurul mesei. Şi tatăl prietenului. Mulţumit de sine, că ne avea aproape, sau pur şi simplu: mulţumit de sine în seara aceea. Solistul jelindu-şi iubita cu piele neagră, oh, black baby, frumoasă trebuie să fi fost, tatăl dansând aşezat pe scaun cum era, urseşte, cum „se purtau” mişcările pe vremea lui, aş ști să-l imit astăzi, dacă cineva mi-ar cere, faţa lui înroşită, îmblânzită de un simplu surâs pe care nimeni nu i-l putea descifra. A murit casa,  demolată, a murit, după oarece vreme, şi tatăl meloman al prietenului meu.

Imaginaţi-vă că, redescoperind-o, n-a fost greu să „citesc” bijuteria asta, meşterită din sunete sferice şi vorbe puţine, ca pe o tristă, incompletă, distorsionată poveste, ca pe unul dintre miturile acelui Timp nemişcat.

Comentarii

comentarii