O povestire de Doina Ruşti

Norina coborî din tramvaiul 16 şi privi în jur. Era o intersecţie mare, păzită de blocuri proaspăt renovate, vopsite în galben şi portocaliu. Drept în faţă se vedea gangul, aşa după cum îi spusese la telefon: „Intraţi prin gangul de lângă farmacie, şi priviţi în dreapta, la prima scară”.
Vocea era plăcută, de bărbat tânăr.
O clipă îi trecură prin minte poveştile despre violatorii care dau anunţuri la închirieri şi îşi strânse mobilul în palmă.
Curtea interioară se deschidea largă şi luminoasă. În stânga – un parc – iar în faţă un mic bar din sticlă pe care scria Biblioteca.
Zăpada începuse să se topească, iar Norina îşi privi ghetele care deja aveau vârfurile umezite. Când ridică ochii, îl văzu zâmbind sub pavilionul roşu al primei scări. Erau două coloane din cărămidă şi între ele stătea un bărbat cu haină neagră, iar până la el se întindeau moviliţe de zahăr risipit şi murdar. Bărbatul avea părul lung, răsfirat peste gulerul hainei. Între ei doi – zăpada.
Începu să facă paşi prin zahariseala iernii. El îi făcea semn să se apropie. Cum stătea între stâlpii roşii, zâmbitor, cu tunica strânsă pe corp şi cu o mână întinsă, părea un personaj de film. Mergea prin zăpadă şi, apropiindu-se, începu să-i vadă mai bine trăsăturile feţei: pomeţii înalţi şi feminini.
– Aţi venit pentru garsonieră, nu-i aşa?
Norina încuviinţă pe muteşte, observând cu emoţie că nu mai auzise de multă vreme o voce atât de binevoitoare. Continua s-o privească aşteptând ca ea să ajungă sub micul plafon, susţinut de cele două coloane de cărămidă. Când îi atinse mâna se simţi într-o siguranţă definitivă.
Îl chema Adi.
Luară liftul până la ultimul etaj, să vadă garsoniera.
– Este o locuinţă cu vedere spre bulevard, nu are cum să nu vă placa! Vedeţi de pe balcon toată intersecţia…. Vă plac intersecţiile?
În două zile era deja mutată.
Biroul aşezat sub fereastră deveni imediat punctul de atracţie al camerei. Terminase de aranjat lucrurile şi se odihnea pe canapeaua de pluş, ca la sfârşitul unei munci pozitive. Telefonul dădu drumul la Bad Romance şi ştiu imediat cine e. Avea două melodii: un Queen pentru toată lumea şi Lady Gaga pentru Simo.
– Ei, ai terminat?
– De nici cinci minute.
– Şi valabilul ăla a apărut?
Ştia despre cine întreabă.
– Încă nu, dar trebuie să vină după chirie.
– E garsoniera lui? întrebă Simo.
– Habar n-am! Oricum, lui îi plătesc, însă n-am apucat să aflu dacă locuieşte şi el pe aici.
– Puteai să întrebi. Dacă te invită pe undeva, să nu refuzi!
– Glumeşti! Numai de m-ar invita!
– Şi dacă te invită la el? Adică la el acasă?
Pe fereastră se vedea integral intersecţia împănată cu blocuri portocalii. Cât vorbi cu Simo nu-şi luă ochii din geam. Nici n-ai idee câte se întâmplă, zicea Simo, te vinde la un bordel prin ţările arabe, te taie şi-ţi ia organele ori te transformă în matracucă printr-un subsol împuţit, ca ăla din Viena care-a ţinut-o pe fie-sa închisă douăj de ani!
Când lăsă telefonul, i se păru că aude o mişcare foioasă în faţa uşii. Poate că era el. Numără banii pentru chirie, apoi se hotărî să-i pună într-un plic. Scrise pe el chirie şi se aşeză din nou. Prin fereastra fără perdele se vedea cerul.
Deschise telefonul şi intră în agendă. Primul nume era al lui. Căută pe net o poză ca s-o pună în dreptul numelui, dar nu găsi nimic. Dădu căutare şi pe Facebook şi pe MySpace. Nu era amator de socializări.
Apoi auzi din nou fâşâitul în faţa uşii. Lăsă telefonul pe canapea şi deschise, dar nu era nimeni. Uşa apartamentului de vizavi părea crăpată. Norina făcu câţiva paşi şi-şi lungi gâtul spre uşa, într-adevăr, deschisă.
– Alo, e cineva?
Pe lemnul alb scria doar cifra apartamentului: 26.
Nu-i răspunse nimeni. Se întoarse în garsoniera ei, dar când vru să tragă lanţul se răzgândi iarăşi. De data aceasta îşi luă cheia şi trase yala. Cu paşi fermi se îndreptă spre apartamentul 26. Prin crăpătura uşii se vedea parchetul curat. Îşi apropie urechea şi avu impresia că cineva oftează dincolo de uşă. Cu un singur deget, împinse în cifra 26, decupată din plastic auriu.
Înăuntru nu era nimeni. O cameră goală, proaspăt zugrăvită şi atât, o garsonieră geamănă cu a ei. Păşi înăuntru fără emoţii. Ferestrele dădeau spre curtea interioară. Se vedea micul parc şi Biblioteca din care ieşeau valuri de fum. Camera albă şi nemobilată părea mai mică decât a ei. Norina ieşi, închizând uşa cu grijă. Se întoarse şi băgă cheia în broască. Însă uşa de la garsoniera ei părea blocată. Mai încercă o dată apăsând clanţa. Un curent o izbi în frunte, iar cadrul uşii se umplu de câteva feţe nedumerite: o femeie şi doi copii.
– Pe cine cauţi? întrebă femeia care părea scăpată de la ospiciu.
– Cum pe cine caut? se strâmbă Norina. Aici locuiesc eu! Dumneavoastră ce căutaţi în garsoniera mea?
– Mitică! Viorele! Veniţi, mamă, încoace!
În uşă îşi făcură apariţia alte capete. Doi bărbaţi, după aparenţe, tată-fiu, voiau să ştie care era treaba.
– Aţi intrat în garsoniera mea, spuse Norina. Dacă nu ieşiţi imediat, chem Poliţia!
Bărbatul începu o înjurătură, dar se opri brusc şi spuse băţos:
– Poţi s-o chemi şi pe mama Poliţiei! Avem acte în regulă! Stăm aici de 20 de ani şi ceva. De când stăm, Viorele?
Băiatul scutură din cap, supărat:
– De unde să ştiu eu? Păi, ce eu eram născut?
Femeia cu părul ca un pămătuf uzat se repezi să clarifice:
– Îţi spun eu: stăm exact din 95. Din martie, 95 stăm! Adu Mitică actele!
– De ce să le aduc? Ce, e Poliţia? Las-o-n pula mea, să ne reclame!
Norina vru să protesteze însă uşa se închise şi toate capetele dispărură fără urmă.
Se căută prin buzunarele blugilor dar erau goale. În afară de cheie nu luase nimic. Apartamentul numărul 25 părea locuit. Apăsă pe sonerie şi aşteptă. Înăuntru se mişca cineva. Bătu în uşă şi spuse:
– Sunt vecina de la 24. Vă rog să mă lăsaţi să dau un telefon!
Nu primi niciun răspuns. Continuă să apese soneria, apoi strigă pe nerăsuflate:
– Spuneţi-mi unde stă Adi! Adi Bălă! De la el am închiriat aici, alături…
Într-un târziu Norina încetă să mai sune. Pe palier erau 3 apartamente: 24, 25 şi 26.
Coborî scările în grabă, însă la etajul de dedesubt era doar o sală pătrăţoasă, cu ferestrele spre curtea interioară. Plus o uşă – uşa de la gheenă. Nu se vedea nici urmă de scară spre etajele inferioare. Norina urcă din nou şi chemă liftul. Însă nu părea să funcţioneze. Toate beculeţele erau stinse. Apăsă butonul de ebonită, apoi bătu cu pumnul în uşa cenuşie:
– E cineva aici? Mă aude cineva?
N-o auzea nimeni.
Uşa apartamentului 26 era încă deschisă. Înăuntru – aceeaşi încăperea albă ca o cutie de tort. Se apropie de fereastră şi o deschise. În curtea interioară – pustiu. Doar fumul care ieşea din Biblioteca se mai îngroşase. Norina lăsă fereastra deschisă şi, mânată de hotărâre, se repezi din nou spre garsoniera pe care o închiriase şi începu să bată cu pumnul în uşă. Dinăuntru se auzi un da-da şi-şi imagină că era femeia cu părul vâlvoi. Uşa se deschise, iar Norina se dădu un pas în spate: era o femeie în vârstă, piticoată, ale cărei urechi neobişnuit de roşii ieşeau de sub un fes verde.
– Cu ce vă pot ajuta domnişoară? întrebă femeia, cu o dicţie impecabilă.
– Am închiriat garsoniera aceasta dimineaţă şi vreau să ştiu ce căutaţi aici?
N-ar fi vrut să se enerveze faţă de bătrânica asta, împăciuitoare.
– Oh, duduie, spuse femeia ridicând sprâncenele. V-a înşelat cineva! Garsoniera aceasta n-a fost niciodată de închiriat!
– Dar mai înainte erau unii, o familie…
– Sunteţi în eroare, credeţi-mă! Eu locuiesc aici de când a fost construit blocul acesta.
Norina zâmbi cu lehamite, hotărând s-o lase moartă.
– OK! Sunteţi aici de dinainte de Cristos! Atunci poate ştiţi unde este administratorul?
– N-avem administrator.
– Şi unde plătiţi întreţinerea?
– Direct la Administraţia Oraşului.
Norina vru să spună că nici nu mai există aşa ceva, dar în loc de asta întrebă:
– Şi ca să ajungeţi la Administraţia asta, cum ieşiţi din bloc?
– Cu liftul!
– Ăla care e stricat?
Norina o luă spre lift şi apăsă isterică butonul.
Când întoarse capul, nu mai văzu fesul cu urechi roşii. Femeia intrase în casă.
Nu-i rămânea decât apartamentul 26. Se repezi înăuntru şi scoase un strigăt de ajutor care umplu curtea.
– Mă aude cineva? Hei! Sunt sechestrată aici! Dacă îmi dau jos bluza mă vedeţi?
Norina îşi scoase cămaşa şi-şi arătă bustul gol, urlând în continuare, însă nu se auzi niciun sunet, nu se văzu niciun chip de om. Parcul dormea, acoperit de fumul alburiu, ieşit printr-un horn din barul Biblioteca. Se îmbrăcă şi se repezi iarăşi spre fosta ei uşă, care se deschise ca la comandă şi un domn între două vârste începu să turuie:
– Nu cumpăr nimic, nu mă interesează pliantele, copiii străzii, bolile incurabile sau excursiile fanteziste. Iar, dacă-mi mai baţi în uşă, te împuşc. Apoi uşa se închise la fel de repede după cum se deschisese.
După un timp Norina îşi dădu seama că, ori de câte ori intra în apartamentul 26, se schimbau şi feţele din garsoniera ei. Aşa stătu de vorbă cu un puşti înarmat, înghiţi înjurăturile unor gemene bătrâne, se îmbrânci cu un bărbat în salopetă şi îl ascultă pe un chitarist pletos care cânta fals.
La un moment dat bătu din nou în uşă şi spre surprinderea ei apăru din nou bătrâna urecheată, cu fes verde.
– Vă mai aduceţi aminte de mine, o întrebă cu glas nesigur?
– Nicidecum! Făcu pitica, ducând un deget la nas, ca şi cum i-ar fi ars de glume.
Într-un impuls de moment, Norina o împinse şi păşi înăuntru. Din doi paşi fu în casă, unde totul era exact cum îl lăsase: telefonul aruncat pe canapeaua de pluş, biroul lângă geam. Se întoarse, însă bătrâna nu mai era nicăieri. Dispăruse şi închisese şi uşa.
Norina răsuflă uşurată. Apoi se întoarse în hol şi agăţă lanţul de siguranţă.
Tocmai când vroia s-o ia înapoi, soneria îi răsună deasupra capului. Cu prudenţă îşi lipi fruntea lângă vizor. În lentila ceţoasă stătea Adi, cu faţa lui zâmbitoare, cu pomeţii înalţi.
– Am venit după chirie, şopti el, ca şi cum ar fi ştiut că ea este lângă uşă.
Norina înhăţă plicul în care pusese banii de chirie, gândindu-se că probabil se reparase liftul. Apoi crăpă uşa fără să ia lanţul. Bărbatul o salută şi privi cu ironie spre uşa abia deschisă.
– Uite, ai aici chiria, spuse ea, evitându-i ochii.
El întinse mâna după bani, în timp ce vocea lui, uşor amuzată, se strecură prin fanta uşii:
– După ce te obişnuieşti cu locul, poate treci pe la mine, să bem ceva. Acum suntem vecini, nu? Ce zici?
Peste umărul lui sclipea numărul 26 al apartamentului de vizavi. Norina îl privi în sfârşit în ochi. Era acelaşi bărbat cald care îi închiriase garsoniera în urmă cu două zile.
– A cui e garsoniera de vizavi? întrebă ea, prin crăpătura uşii.
– Asta, de la 26? E a mea! Aici locuiesc eu! Nu ţi-am spus că suntem vecini?
Norina şopti un la revedere şi închise imediat uşa. Apoi se uită prin vizor.
Bărbatul apăsă tacticos clanţa apartamentului 26, iar pentru o clipă se văzură pereţii albi.
Pe coridor se instalase o linişte de fier. Norina se întoarse în cameră, închizând cu grijă şi cealaltă uşă, apoi se apropie de fereastră.
În intersecţie se înserase. Oamenii văzuţi de sus erau doar nişte pioni care pluteau printre maşini. Pe margini se zăreau mici mormane de zăpadă, apoi, felinarul din mijlocul intersecţiei clipi şi, ca la comandă, se aprinseră şi celelalte becuri stradale. Lângă stâlpul argintiu se mişca un fes verde. Şterse geamul ca să vadă mai bine. Nu exista nicio îndoială, lângă stâlpul central al intersecţiei, stătea zgribulită piticoata cu fes verde, luminată de neonul felinarului. Până şi urechile, ieşite de sub marginile căciulii, erau vizibile. Norina privi cu atenţie intersecţia, încercând să-i descopere şi pe ceilalţi. Pe zebra pietonală, pe lângă mormanele de zăpadă, ori lângă staţia de taxiuri, se vedeau siluete care ridicau din când în când capetele spre fereastra ei. Chitaristul pletos îi făcu un semn, răsfirându-şi degetele, chiar în momentul în care vocea lui Lady Gaga răsună de pe canapea. În întunericul din cameră, ecranul telefonului era singurul punct viu.
Norina se apropie de aparat şi citi numele lui Simo, apoi îl dădu pe mute.

foto © thechronicle.ro

Comentarii

comentarii