Nici nu ştiţi câte nopţi şi milioane am pierdut ca să vă pot povesti despre lumea în care banii nu au nici o valoare sau despre locul în care psihicul uman este ca o minge de ping-pong prinsă într-o finală. N-am ţinut o contabilitate, însă, doar pentru a-l întâlni pe bărbatul care şi-a amanetat verigheta din cauza dependenţei de jocurile de noroc, am spart zeci de milioane. În jocuri de noroc, în ce altceva. Şi unde să-l întâlnesc? Evident că nu la vreo terapie de dezintoxicare, ci într-un casino. Mai avea doar bani de drum. M-am infiltrat în această viaţă damnată într-o seară de mai, sau ce morţii ei o fi fost, pornind de la o masă a tăcerii. Era o tăcere de bar, cu pneumonie pe fundal. Stăteam şi beam o bere cu un prieten, vorbind trei la leu. La un moment dat, cu o privire în gol, revelatorie, mă întreabă: – Fra’, câţi bani mai ai la tine? – 5 lei, fra’. – Fra’, şi eu mai am 5 lei, deci ce putem face? Ce dracu’ să faci cu 10 lei? Mai iei două beri, cumperi o pâine uscată? Am decis că ar fi timpul să mergem pentru prima dată la o ruletă. Am intrat într-o sală de jocuri răpănoasă, foarte încrezători pe cei 10 lei ai noştri. Amatorismul din noi a fost depistat rapid. Jucam ca două babe, pe roşu, pe negru etc., fără combinaţii. Atunci intrase în scenă un bărbat de statura lui Johnny Goodman, hai, băieţi, să vă învăţ eu cum stă treaba cu ruleta. Cum aveam amândoi barbă, ne-o întrebat, bă, voi sunteţi preoţi? Mihai era cu ştiinţele, eu cu umanele, nu le aveam noi cu teologiile. Bă, şi-o băgat Satana coarnele în voi, ce v-o adus pe aici? Am venit să facem nişte bani, i-am spus. Păi ziceţi aşa, măi, băieţi, că vă fac eu bani, ne-a făcut ochii să sclipească. Johnny Goodman al meu ne făcuse la ruletă, în câteva minute, vreo 150 de RON, din care îşi trăsese 50 de RON. Fair trade.

Johnny Goodman nu ne-a lăsat niciodată să aflăm prea multe despre el. Ne-a spus odată că are un telefon Blackberry, să nu fie interceptat. Dar ştiam că Johnny Goodman ţinea la noi. Voi sunteţi băieţi din ăia deştepţi, cu şcoală, intrase în vorbă cu noi, a doua oară când ne văzuse la ruletă. Ce dracu’ era să zicem? O fi, o fi. Johnny Goodman era tot timpul acolo să ne apere, pentru că noi eram băieţi deştepţi. Mai ales atunci când atmosfera se încingea în casino şi veneau cămătari, delicvenţi sociali, beţivi. Johnny Goodman făcea linişte. Mi-e foarte dor de Johnny Goodman şi de ţigara lui din colţul gurii, pe care nu şi-o aprindea niciodată. Şi de şarmul şi de priceperea lui într-ale numerelor. Erau zile în care ajunsesem să pierd, într-o zi, jumătate de salariu minim pe economie. Johnny, vino să-i faci ceva la ruleta asta, că nu dă, îl strigam. Johnny îşi lua partea, eu îmi luam partea. Toată lumea, fericită. Lumea lui Johnny, în care intrasem şi eu ca un microb, era într-atât de incredibilă, încât, într-o seară, unu’ mă întrebase, zi-mi un număr, ce? habar n-am, 7, i-am zis. Sub ochii mei pariase 100 de RON pe cifra 7. Nu i-a ieşit. Asta e, a fost reacţia lui. Banii pe care îi puteai câştiga sau pierde mi se păreau irelevanţi, pe lângă potenţialul uman cu care puteai sau nu intra în contact. Eram atât de încântat de descoperire, încât am pus pe foaie, cu un alt prieten, un proiect de înfiinţare a unei şcoli naţionale a jocurilor de noroc (gama completă: poker, barbut, pariuri, ruletă, aparate etc., online, offline), unde oamenii să înveţe cum poţi controla jocurile de noroc. Visiting professor-i de barbut din Montmartre, Johnny Goodman la catedra de ruletă, eu la catedra de aparate ş.a. Părea extrem de promiţător. Avea să se numească Colegium Domine Speculatio. Examenul final la Colegium Domine Speculatio era conceput astfel: băieţi, aveţi suma X, mâine să vă vedem cu XYZ. Cine nu era capabil să câştige, la revedere, ş-aşa v-am dat bani să-i piedeţi.

O experienţă separată a fost când am văzut prima femeie într-un casino. Efect de ţâţe goale în tramvai. Femeile erau, de obicei hardcore rău. Nu le plăcea vorba lungă, spărgeau zeci de milioane pe minut. Şi erau al dracu’ de ghinioniste. Şi, de obicei, conduceau un Mini şi nu erau foarte suple. Un prieten care lucrează într-o loterie mi-o zis că la aparatele lor (care-s cele mai de căcat, fie vorba între noi) vine să joace secretara de la o academie de muzică. Mi se părea absolut fabulos. Îmi doream să o întâlnesc pe acea femeie. Una peste alta, femeile în casinouri sunt foarte rare (oraşul Lugoj şi casinourile sunt singurele locuri de pe planetă în care femeile sunt în minoritate; convingeţi-vă singuri). Mă rog, sunt foarte multe reguli în lumea jocurilor de noroc (psihologice, sociale), pe care nu am timp să le explic. Una dintre ele e cea a tributului. Când câştigi într-un casino, împarţi cu bani. Dai bani celui de lângă tine, dai bani gagicilor care îţi aduc paharul de whiskey şi, dacă ai ghinionul, şi amărâţilor care şi-au golit cardurile. În casinourile regale îs mulţi rechini (ăia de stau pe lângă tine şi aşteaptă să câştigi, şi să îţi urle: Bravo, frate, te-ai scos, o-ho, ce noroc ai avut) şi multe femei care te servesc. Multe mâini întinse. La punctul ăsta, ajunsesem să îmi fut psihicul la greu şi să fiu în goană după bani (pentru o scurtă secvenţă). Se face că, într-o seară, câştig cu prietenul meu de karma 2000 de RON.

Paranteză. În lumea jocurilor de noroc nu rezişti fără metafizică, fără speculă existenţială, fără să-ţi construieşti o karmă. Şi nici dacă te înconjori de oameni ghinionişti (ghinionul se transmite ca varicela: ce, bă, crezi că o să câştigi dacă te duci, crezi că-s făcute ca să de bani, hah ş.a.). În fine, traiul şi amorul cu jocurile de noroc devin mai complexe decât clădirea Taj Mahal. Din cei 2000 de RON, i-am dat 100 de RON brunetei care ne servea şi ne spunea de fiecare dată cu plăcere. Aşa se cade. Odată era să o confund pe stradă sau am visat-o, nu mai ştiu. Dar eu aveam un fix, să-i dau bani şatenei, pentru că era o fiinţă bună la suflet, ca şi Johnny Goodman. Cred că era şi credincioasă. Dar, morţii ei, până m-am nimerit pe tura ei, deja se duseseră toţi banii. Vreo două luni am tot jucat, fără să câştig nimic (nimicul rezonabil la jocurile de noroc înseamnă sub 500 de RON). Într-o zi, aşteptam după cineva, care, se putea, întârzia de zor. Punctualitatea am moştenit-o pe linie maternă, fie vorba. Îs foarte punctual şi aproape că iau cuiva jugulara pe stradă de nervi, când se întâmplă să aştept după cineva. Încep să mă buzunăresc, număr 20 de RON amărâţi. Eram aproape de casino-ul şatenei şi era pe tura ei. Ia, până vine ăsta să-mi testez eu karma. Introduc cele două bancnote, servesc o cafea, nu mă gândesc la prea multe, câştig, într-un final, 1000 de RON. Am fost foarte fericit să îi pot lăsa suma cuvenită pentru bunătatea sufletului ei. A fost şi ea foarte fericită.

Dacă se întâmpla să mă viziteze Dumnezeu şi să stabilim o întâlnire pentru poimarţi, ora 10 dimineaţa, erau toate şansele să mă găsească dormind plop, la etajul 1. Lucram nopţile. Şi, înţelegeţi, pe mine mă interesa (dintr-o banalitate generală a vieţii) partea socială a jocurilor de noroc. Ce puteam să fac eu cu zecile de milioane pe care le câştigam? Erau fără valoare. Afacerea asta a fost profitabilă pentru mine (şi, când zic asta, am în vedere exclusiv experienţa mea proprie, care nu poate fi generalizată, pentru că majoritatea oamenilor îs slabi, egoişti, urâţi la suflet şi materialişti – şi, de aceea, întotdeauna pierzători; nici printr-un fir de păr nu-mi trece să recomand cuiva o astfel de experienţă; fugiţi). Financiar, nu am câştigat nimic, nu am pierdut nimic. Eventualele câştiguri compensau periodic eventualele pierderi. Am câştigat nişte poveşti la care nu au acces 98% din populaţie, şi din care v-am prezentat 1%, şi m-am mai pricopsit cu un psihic anti-vietnamez, trăind luni de zile sub stresul cumulat al unei metropole (imaginaţi-vă ce se petrece în mintea unui om care pierde 10000 de RON sau 100000 de RON în câteva minute, sau în cea a bărbatului ajuns să-şi amaneteze, de disperare, verigheta). În urma testului de faţă, nu mai pot fi dezechilibrat. Şi, în plus, am intrat în contact cu o camaraderie pe care nu o poţi întâlni decât, în război, pe câmpul de luptă.

În cazul jocurilor de noroc, şansele cele mai mari bat înspre ruină. Dar eu îs „dintre băieţii ăia deştepţi”.

foto: Cazino Caesar Palace, Las Vegas, © thechronicle.ro

Comentarii

comentarii