Particulele elementare e o carte care mi se potriveşte. Fiind superficial de fel, e suficient să găsesc o oareşicare complementaritate de suprafaţă, ca de exemplu ura pentru visul speciei divine sau ura pentru regnul animalier, pentru a considera că ceva e de bun gust. Înţeleg aşadar Burberry-ul lui Năstase, mai mult decât a fost în stare primitiva presă românească, scândură-de-lemn la recentele mutaţii metafizice ale Occidentului. Nu prea mă omor după politică. Problema cu politica e că există şi nu există în acelaşi timp. Prin urmare, nu mi-e de interes. Dar, în fine, Burberry-ul lui Năstase este un concept fenomenologic, practic un act manieristic şi un semnal al mutaţiei metafizice, raportată la individualism şi la moarte. Mass-media a văzut însă, în această evidenţă, doar un fancy boy, şi că, huo, porţi Burberry, în timp ce noi strângem cureaua chinezească. Dar să proiectăm următorul film: când decad, ceilalţi mă acuză că eu aş fi singurul responsabil; când îmi leg furtunul de venă pentru a-mi injecta heroină, văd cum ceilalţi se pregătesc să mă abandoneze, pe motiv că m-am ratat, ca şi cum eu aş fi singurul acţionar la această întreprindere, „viaţa mea”. Ei au principii de viaţă, ţi le bagă în ochi, caută să se realizeze, să fie un cineva respectabil. Dar nu se gândesc că socialul precede individul, că o paradigmă socială suprapusă pe tiparele unei existenţe oarecare, să zicem a mea sau a lui Năstase, nu conduce întotdeauna la „profit”. Societatea generează asemenea mutaţii, nu indivizii – care sunt doar nişte purtători ai mutaţiilor. Când l-aţi văzut pe Năstase cu pleoapele căzute în ambulanţă, aţi avut şi rara şansă (neafirmată) de a vedea socialul imortalizat de aproape.

Adeseori, mi se întâmplă să dau de oameni care se întreabă, aşa, frecând între mâini un iPhone, încotro ne îndreptăm? Ce să vă răspund? Ne aşteptă, tremurând alert din picior, la o masă cu pâine şi sare, un război mondial. Plănuiţi-vă din timp (că doar aparţinem „civilizaţiei vacanţelor”) să vă mutaţi pe un alt continent, în Europa nu-i de stat; eu mă pregătesc emoţional, de doi ani de zile, pentru o eventuală amputare de mână. Pe lângă asta, modificările, greu sesizabile, ale lumii occidentale, la nivelul societăţii şi individului, pot fi urmărite în acest bilet de adio, lăsat de un tată acuzat de viol, în anul 2011: „Da, ați vrut să mă faceți, ați reușit să mă faceți de râs. Dar eu, jur pe mama mea, că eu n-am făcut nimic. Adevărul va ieși la iveală”. Înainte să părăsească minuata lume a lui Dumnezeu, acest tată face abstracţie că are o fiică. Că iubirea a existat vreodată pentru el. Îi pasă mai mult de adevăr, de cum se va definitiva situaţia după ce el va trece în nefiinţă. Ce rod al existenţei mele? Ce primul cuvânt a fost „ta-ta”? Ce prima plimbare de mânuţă? Nu, sunt preocupat mai mult de manieră, de felul în care mă vor găsi îmbrăcat când voi da colţul. Familia, ca instituţie social-economică, este prăbuşită. În schimb, suntem din ce în ce mai liberi, dar şi din ce în ce mai alienaţi. Pentru că, iată, iubirea nu mai există de la invenţia pilulei anti-baby şi a prezervativului. Femeile ar trebui să reflecteze mai profund la momentul în care primul bărbat şi-a pus primul prezervativ pe mătărângă. Vor fi surprinse de consecinţe. Astăzi mai putem vorbi, cel mult, de dorinţe sexuale.

Devenind răspunzători pentru aceste realităţi, ne vom împăca cu certitudinea că, până la urmă, totul a fost necesar şi inevitabil. Umilinţa din copilărie, prima iubire, libertatea confiscată, eşecul sexual, alienarea colectivă, fularul Burberry al lui Năstase. Contribuim fără putere de descătuşare la structura noilor revoluţii metafizice, sacrificându-ne fiecare existenţa (prin faptul că aş sperma pe o revistă, că m-aş căsători cu tine, pe baza unei încrederi virtuale, că te părăsesc, mai apoi, pentru una mai tânără) până când paradigma actuală va fi înlocuită, iar fiinţele ce vor veni nu vor avea de-a face cu incompatibilităţi de tipul 1 plus infinitate. Lupta asta produce fisuri de tristeţe în inimă. Mă întreb astăzi, nu dacă mai simt iubire, ci dacă mai sunt capabil să simt. Dacă viaţa asta mai înseamnă, în sine, ceva. Lucru aproape grav, dat fiind că avem de-a face aici cu scindarea bazei noastre raţionale. Particulele elementare face un caz din asta. Semnele vin ca o tornadă: „Să discuţi cu băşinoasele astea, se gândea Bruno (…), e ca şi cum te-ai căca într-un closet plin de tampoane: totul se înfundă şi începe să pută”. „Uneori prezervativele alunecau sau explodau. Atunci mureau de SIDA”.
„În fond, la ce servesc bărbaţii? Poate că în alte epoci, când urşii erau numeroşi, virilitatea să fi jucat un rol specific şi de neînlocuit, dar de câteva secole, era clar că bărbaţii nu mai serveau aproape la nimic”. „Majoritatea bărbaţilor preferă felaţia, adăugă ea. Penetraţia îi agasează, li se scoală greu. Dar când le-o iei în gură, parcă sunt din nou copilaşi. Am impresia că feminismul i-a atins rău (…)”.

Comentarii

comentarii