Upsoraseeha

Nimic nu se trezise încă. Nici măcar eu. Îmi încolăcisem carnea în jurul propriilor amintiri, un șarpe aproape putred, apăsându-și cu putere pielea rece peste gurile flămânde ale unor lucruri și oameni pe care nici măcar nu mai știam dacă le-am trăit sau i-am întâlnit vreodată. Zăceam în propria amorțeală, provocată de propria-mi durere, fără să știu ce și dacă mai am ceva de făcut.

19

Brațul ei, crescut dintr-o parțială goliciune a unui veștmânt purpuriu venit din neant, părea fructul cel mai bun de pe pământ. Știam asta, chiar înainte de a-l gusta, înainte de a-i atinge pielea, de a-i simți parfumul.

– Khanun.

– Cum?

– Khanun, sau jackfruit. ขนุน. Plecaserăm împreună din India, acum mii de ani.  Eu am rămas aici, el a colindat prin toată Asia, spuse fără să mă scape din ochi, sfredelindu-mă cu albastrul lor imaterial, inexistent în ceea ce credeam până atunci că este uimitoarea capacitate de a-mi imagina lucruri care nu există. 4Regăseam, pe sub tremurul pleoapelor ei, orele pierdute în neantul azuriu al plajei Bang Kao, undeva în sudul Thailandei, acolo unde viețile curg unele într-altele, fără ca sufletele să mai poarte greutatea orelor, a ridurilor, a drumurilor și a tot ceea ce noi, de partea cealaltă a împărăției, credem că „trebuie”. Ea mă privea așteptând: eu nu puteam să-mi ridic privirea de pe dâmburile minuscule crescute pe pielea de pe antebrațul gol, fină ca nisipul care intra lin pe sub unghiile mării Andaman, cea care avea să mângâie, seară de seară, apusurile ce se așezau cuminți între noi, răscolind aburul pământului și roiurile de țânțari ce-mi marcau mereu teritorii necunoscute.23

Prima îmbrățișare. Prima îmbrățișare. Prima îmbrățișare. Buzele, dinții, gingiile, limba ei trecuseră de ceea ce crezusem eu că înseamnă sărut: ligamentele ei elastice îmi înveleau șira spinării, făcându-mă să vibrez de fiecare dată când trenul suspendat din Bangkok oprea în stația noastră, Bang Chak, de unde mai făceam puțin până la Chao Phraya, vena murdară care străbătea Bangkokul, șerpuind povești îmbibate în amor, sânge și pasiune. Prima îmbrățișare. Prima îmbrățișare. Prima îmbrățișare. Sângele care mi-a țâșnit din mușcătura dinților ei avea gust de mongkut, dar până să-mi dau seama ce mi se întâmplă, șoldul ei mă purtă până într-un ‘food market’ pentru noctambuli, undeva într-o hală din Sukhumvit, locul în care fericirea costă puțin, foarte puțin, și vine din piepturi goale, transpirate, din picioare lăfăite în șlapi, din palme șterse pe piept și oale de gătit spălate în taină, la furtun, în spatele stabilimentului.13

14

Am pătruns-o pentru prima dată într-un loc pentru aristocrați, chiar în inima orașului cu cel mai lung nume din lume. Poate n-o fi chiar cel mai lung, dar are cea mai lungă bătaie de inimă, care îți mișcă măruntaiele și te face să iei pedeapsa vieții drept primul tău dar printre sfinți. Mi-a cedat în taină, fără zgomot, sau cel puțin așa mi s-a părut, acoperiți fiind de pătura sonoră extrem de groasă a claxoanelor de scutere, mașini, autobuze fără geamuri, camioane, taxiuri și alte lighioane motorizate, triumfând victoria civilizației reci a metalului într-unul dintre puținele locuri cucerite parcă definitiv de om în Thailanda.6

Mi-a umplut desagile uscate ale urechilor cu fel de fel de șoapte, suierături, adieri fierbinți strecurate prin umezeala frunzelor de palmier, mi-a stropit pielea frunții cu apă de cocos, mi-a înstelat cărările minuscule din creștet cu astre de nisip, m-a purtat în pântecul credinței prin Wat Arun, Wat Pho sau Wat Phra Kaew, mi-a dăruit tumultul revoltelor, tunetul puștilor, lacrima revoluțiilor și abandonul morții.7

Am fugit. Și-am fugit, și fugit, și fugit, până n-am mai știut de noi, până când în fiecare zi se transforma într-o altă femeie, într-un alt parfum, într-un nou amor, ridicând zi de zi temple cu fiecare os verde care-i ieșea din trupul de azur, acoperindu-mă cu ploi și gâze, umplându-mă cu supe vii și lăsându-mă zile întregi la adăpostul unei foi subțiri de tablă sub care descopeream râsetele subtile ale fericirii.1

Ne-am spus tot ce-am avut de spus fără se ne ferim de tunete și furtuni, fără să fugim de lume, pentru că lumea exploda în noi, în mici arhipelaguri puse de dumnezeu pe obrazul curgător al oceanelor, în burțile peștilor care ne făceau cu ochiul prin piețe, în fierturile care alergau pe roți prin cartierul chinezesc al Bangkokului, în junglele unde împărătesc deopotrivă gâzele și elefanții, în piețe și vieți plutitoare, în zâmbetul știrb al celor care ne-au logodit pentru totdeauna.11

12

Nu, n-am plecat, iubita mea. Noapte de noapte găuresc pământul cu visele mele de diamant și mă așez cuminte în poala ta, mângâiat de valurile ce împodobesc fundul pudic al singurului pepene de pe insula pepenilor, Sukorn, perpelit de soarele perlat al dimineții de Phuket, locul în care șuvițele tale scuturate de briză sunt singurele accidente pe care le va păstra istoria locului.21

20

Pentru că frumusețea ta se întoarce, noapte de noapte, prin gaura pe care o fac visele mele, îmi așează cuminte mii de feluri de parfum de orhidee mie, stăpânul împărăției prin care curg râuri de oliang și tom kha kaiîn care se odihnesc zei înclinați și jungle nemuritoare, în care mi se scriu poeme scurte care îmi străpung somnul și mă poartă spre veșnicie.18

Și va veni vremea când pământul ne va lăsa în urmă, înghițindu-ne ultima rămășiță de cenușă cu gust de mango, amintindu-ne cum ne mușcam unul din carnea celuilalt, prăbușindu-ne în abisuri calde, adiindu-ne povești cu dragoni și săbii strălucitoare, învățând să murim când ne era lumea mai dragă.

25

foto © Andra Năstase

Articol înscris în concursul <Thailanda, te iubesc!>, organizat de KLM România în colaborare cu T.A.T. Balkans și Tedoo.ro. 

Comentarii

comentarii

Scroll to top