Irlanda – primele mirări. Despre gunoaie, muncitori deprimați, divorțuri, Gabriel Metsu şi James Joyce. Preţul plecării & Preţuri

Ca mulţi alţii, am aşteptat cu optimism şi speranţă aderarea României la UE în 2007. Nedepinzînd de piaţa internă în domeniul în care ne cîştigam existenţa, aşteptările noastre au fost legate mai mult de starea de sănătate a societăţii – am sperat că românii (mai corect bucureştenii) vor prospera şi vor fi mai relaxaţi (la volan, de exemplu) şi în consecinţă mai politicoşi, că litera legii se va impune. Ni s-a părut chiar că imediat după revelion, în primele zile ale anului 2007, şoferii nu mai claxonau disperaţi. După vreo şase luni am hotărît că din pricină că viaţa e una singură şi că transformările aşteptate de noi se vor petrece cam atunci cînd va dispărea (fizic?) generaţia care a depins (şi depinde încă?) de statele securităţii, e mai bine să ne mutăm undeva unde se claxonează pe motive întemeiate. Probabil că de lucrul ăsta şi-au dat seama repede şi oficialii UE (şi ei cu tonele lor de metehne) şi au decis ca, pentru moment, să meargă dintr-un raport nefavorabil într-altul (apă de ploaie) şi să ţină fondurile europene cît de cît în frîu.

După trei ani de ezitări, pregătiri (mai mult în privinţa actelor pentru cîine) şi încercări eşuate de a vinde apatamentul, circumstanţe familiale favorabile de la celălalt capăt al Europei au decis în locul nostru – ne-am mutat în Dun Laoghaire (pentru prieteni “dan liri”), Irlanda, la 20 de minute de mers cu trenul de centrul  Dublinului şi, mai important, la 10 minute de plimbare de locul în care se petrece debutul romanului lui Joyce, Ulise. Ne-am luat cîinele Saint Bernard în lesă, bilete pentru trei trenuri de noapte pînă la Calais, rezevări la hoteluri care primesc cîini în Budapesta, Munchen, Calais şi am plecat într-o seară de sfîrşit de august. Răspunsuri la FAQ: 1. în ciuda mărimii, cîinele nu mănîncă mult; 2. un bilet de avion pentru cîine de talie mare pînă la Londra (escală obligatorie) costă în jur de 5000 de euro (plus costul unei cuşti enorme, plus costul unui veterinar pentru tranchilizare); 3. o cheamă Ursulica, are 6 ani, se comportă ca la 3 luni. Singurele griji au fost legate de cîine – schimbările şi emoţiile o afectează pe plan digestiv…; din fericire, nu a fost cazul.

Cu ajutorul familiei din Irlanda am rezolvat şi problema transportului cîinelui din Europa continentală spre cea insulară, noi fiind mîndrii nedeţinători de permis de conducere – un cîine nu poate calatori între aceste destinaţii decît în maşină.
Al doilea ferryboat (dinspre Ţara Galilor spre Irlanda) ne-a lăsat chiar în noul orăşel de reşedinţă, într-o *rară* zi superbă (adica însorită), cum ar considera în mod exagerat localnicii. Sub euforia Emetiralului nici nu mi-am dat seama că am ajuns.

Am pentru voi veşti bune şi, să le spunem delicat, constatări interesante.
Respect tradiţia şi încep cu veştile bune:
Plimbarea, admirarea peisajelor superbe şi relaxante, care, din cauza schimbării continue a fundalului atmosferic arată de fiecare dată altfel şi majoritatea timpului dramatic şi inspirant, plimbarea pe faleză (de Est, cea amenajată) de 1,3 km dus şi tot atîta întors, plimbarea pînă la turnul Martello din începutul (“Telemachus”) lui Ulise, admirarea frecventelor şi mereu surprinzătoarelor curcubee, muzeele cele mai importante, ei bine, toate astea sînt pe gratis.
S-a nimerit ca atunci cînd am ajuns avea loc festivalul de literatură din Dun Laoghaire (www.mountainstosea.ie), avînd ca invitaţi şi cîţiva scriitori traduşi în România (eu am citit Johnatan Coe, Anne Enright) şi o reprezentaţie gratuită la locul faptei al primului capitol din Ulise de catre Paul O’Hanrahan. Actorul a recitat tot capitolul în locurile în care se petrece acţiunea – în final personajul intră să se scalde în mare la popularul Forty Foot (www.fortyfoot.org/), Sandycove. În mod miraculos, descrierile din text în ceea ce priveşte vremea, atmosfera înconjurătoare, trecătorii, s-au reflectat pe deplin în realitatea acelei zile. Am rămas (toţi cei 25 de spectatori) foarte impresionaţi.

Pe 3 septembrie s-a deschis în Dublin o expoziţie Gabriel Metsu, descris de “The Irish Art Review” drept un Vermeer mai uşor de digerat şi, calitatea cea mai importantă în Irlanda, mai sociabil (spre deosebire de distantul Vermeer). Am ezitat să ne năpustim din prima zi, de teama aglomeraţiei, dar pentru că eram prin apropiere am intrat să cercetam situaţia – am fost în total vreo 10 vizitatori. Preţul biletului – 7 euro, audioghid inclus.

La veştile bune adaug peştele proaspăt, deliciul nedietetic “fish and chips”  de la Howth (locul în care se petrece capitolul final din Ulise), aflat vis a vis de orăşelul nostru, puzderia de bărci cu vele ancorate în port, anticariatul Naughton, piaţa de duminică din parc, aerul curat, liniştea, stîrcii cenuşii care se aşază pe cîte o piatră pe mal şi rămîn acolo cu zecile de minute, gînditori, departe de certăreţii şi calicii pescăruşi, banca din parc rezervată porumbeilor (de fapt şi-au asumat-o, întrucît se aşază acolo în fiecare dimineaţă la soare şi cred că ar fi necesare ore bune de curaţat serios şi inutil pentru a reda banca destinaţiei obişnuite).

Şi acum constatările interesante, care sînt ceva mai prozaice.
Să începem cu gunoiul! Este obligatoriu să ai un abonament la o firmă de salubrizare. Ori îţi alegi singur o firmă, ori eşti plasat din oficiu la cea a consiliului local, care are cele mai ridicate preţuri. Cea mai ieftină firmă privată în domeniu are următoarele preţuri: abonament anual 56 euro, plus 0,17 euro pe fiecare kg de gunoi reciclabil (am observat atent amîndoi maşina gunoierilor, care, în afară de faptul că e mai curată decît cele din Bucureşti nu are nimic în plus – nu înţeleg cum cîntăresc ei cantitatea de gunoi), plus 2, 80 euro de fiecare dată cînd ridică gunoiul nereciclabil. Cine vrea să i se ridice gunoiul scoate tomberoanele la poartă. În primul rînd, la Bucureşti, reciclam gunoiul din proprie iniţiativă; îl depuneam în tomberoanele speciale din zonă odată pe săptămînă. Ni s-a părut de bun simţ să facem acelaşi lucru şi aici, din moment ce avem un centru de reciclare la 5 minute de noi. (Poate vă întrebaţi de ce n-ar proceda toţi locuitorii aşa – pentru că centrul de reciclare este *deschis* între orele 8.30 – 14.00.) Rămîne deci chestiunea gunoiului nereciclabil, care se strînge mai greu şi se degradează mai repede. Localnicii au avut de mult ideea de a arunca pestilenţialele resturi la coşul de gunoi de pe stradă, din pricina asta găseşti cîte un coş (cu un spaţiu de introducere a gunoiului minuscul) la fiecare 500 de metri.

Impozitul pe venit pentru cei care cîştigă între 0 şi 36 000 euro/an este de 25%. Sistemul medical este în proporţie de 99% privat, întrebarea care se impune este “atunci unde merg taxele astea babane?”.  Una din opţiuni este probabil  întreţinerea falezei, care este decorată pe margine cu două rînduri de pietre cubice între care se depune în mod frecvent pămînt, cresc muşchi. Au loc zilele astea ample lucrări, executate de un grup de trei muncitori – unul păzeşte caterpillarul, unul zgîrmă rarele  depuneri dintre pietre, al treilea umple golurile cu ciment. Ritmul lucrărilor este cel din România, deosebirea este că muncitorii arată deosebit de deprimaţi, în consecinţă sînt tăcuţi şi încremenesc în fata pietrelor cubice.

În mod imprudent mi-am lăsat o problemă de sănătate pe jumătate nerezolvată. Încercînd să rezolv jumătatea rămasă, am aflat că o ecografie costă 140 euro, o vizită la un medic de familie (care, exact ca în România, se ocupă cu scrisul reţetelor şi trimiterilor la medicii de specialitate, avînd în general un nivel de pregătire şi interes pentru profesie precare) costă între 50-60 euro, consultaţia la un medic specialist care îşi cunoaşte meseria foarte bine (în genul celor pe care îi găseşti la clinicile private cele mai căutate şi marile spitale din Bucureşti) costă în jur de 180 de euro. Un prieten din Dublin merge în România să îşi pună o punte banală la stomatolog, pentru că aici costă 900  euro. Alternativa e să mergi la serviciul public de sănătate, operat de clinicile private pe banii publici. Aşteptarea pentru o programare la un consult este de trei luni.  Comparaţi cu sistemul romanesc. Ce alegeţi? Trist.

Oricine deţine un cîine trebuie să plătească un permis – 20 de euro anual. E de bun simţ, acest lucru nu ne scuteşte de la curăţarea “mizeriei”, dar…unde depui “mizeria”, din moment ce există un coş de gunoi la fiecare jumătate de kilometru? Noi sîntem mai conştiincioşi, cîinele nostru e răbdător, înţelept şi mai uşor de antrenat, dar în general localnicii şi ciinii lor au mai puţină răbdare. Graţie ploilor foarte dese străzile rămîn curate.

Încă nu ne-a venit factura la lumină, dar auzim peste tot că irlandezii îşi programează maşinile de spălat să spele noaptea, cînd preţul electricităţii este la jumătate. Există tot felul de dispozitive adaptate situaţiei: avem în casă un calorifer care funcţionează noaptea (cu electricitate) şi care se încarcă (îmi explicaţi voi cu ce), iar ziua încălzeşte.

O familie model, conform aşteptărilor societaţii, cuprinde în medie 3 copii. Adaug pentru necunoscători că avortul este interzis, iar divorţul este condiţionat de cinci ani de separaţie legală (divorţul a fost legalizat în anii ’90, după cîteva referendumuri care au respins propunerea). Foştilor soţi şi soţii le rămîne şi după divorţ (pe viaţă) dreptul la jumătate din averea celuilalt.

Ca amuzament obligatoriu vă recomand serialul “Father Ted”. L-am urmarit de multe ori şi, ca mulţi irlandezi, cunosc multe replici pe dinafară. Vizionat în România mi s-a părut suprarealist, aici, ca să fiu din nou delicată, îl inţeleg mai bine. Dar despre cum înţeleg mai bine la faţa locului Ulise de Joyce şi serialul “Father Ted” în partea a doua. Cu precizarea că toate acestea mi-au fost făcute mai uşor de înţeles de către soţul meu (în momentul acesta la fel de mirat ca şi mine), care a părăsit Irlanda acum 22 de ani.

Comentarii

comentarii