Gândul și trupul călătoresc, semiamorțite, peste Mediterană, așteptând să se așeze pe un țărm sălbatic, ascuns printre pietre și obuze. Marea se termină într-o spumă cuminte de noiembrie timpuriu în pământul acesta vrăjit, Libanul.

Puțin neobișnuită destinația pentru un european dornic de confort, de stațiuni pline de soare și oameni îmbrăcați bine. Dar pentru călătorul căruia mintea și sufletul îi hoinăresc întruna, Libanul este un loc de vis. Schiezi la peste 2500m altitudine, apoi, după un drum de numai 20 de minute, faci baie în Mediterana. Treci cu grijă prin locurile sărace în care foamea face ochii mari și se holbează la tine, apoi te îndrepți către un complex de lux unde faci băi de lapte cu mentă, asculți dintr-un șezlong tânguirea dulce și aspră a unui cântăreț și privești albastrul deloc credibil al mării.

Din București se ajunge extrem de ușor în Liban: numai două ceasuri de zbor direct până-n Beirut. Dar nu cădeți în capcana de a vă mulțumi cu Beirutul – unde s-a construit în câțiva ani, după decenii de război, ceea ce n-o să vadă Bucureștiul sau vreun oraș-port din România vreodată – mergeți prin orașele de pe coastă. Deși sărace – unele cumplit de sărace – orașele sunt ca niște splendide bestii adormite: plaje neatinse, porturi și obiceiuri pescărești din alte vremuri, mâncare tradițională de o bunătate și senzualitate greu de imaginat.

De data asta, am ajuns în Byblos (Jbeil, pentru arabi) unde, în câțiva kilometri pătrați, găsești o parte de oraș vechi restaurată, un fort, un port mignon de o frumusețe magnetică, oameni indifereți la trecerea timpului, plajă, hoteluri, restaurante dichisite, nopți care miros a mirodenii, valuri care-ți lasă cicatrici pe suflet.

*Ce faceți, doamnă?

Comentarii

comentarii