Dragă George,

În perpetuele mele căutări – categorie vastă ce include oscilații de orice natură și deplasări în lățimea și-n lungimea Pământului, probabil nici stațiile de autobuz, cu denumiri în chineză, nu m-au testat, în procesul meu de adaptare, așa cum au făcut-o bufeturile suedeze. Mai întâi, prin adaptare la sistem: te perinzi cu farfuria, speculezi piața, îți aduni salate și tocănuri; mai apoi, prin adaptare la meniu: e armonios să mănânci pizza cu spaghete și cu mâncare thai; iar, în cele din urmă, prin adaptare la conflict: ți-ai dori din suflet să mai mănânci și pește sau paste cu creveți. „Bufete sau bufeturi?” e întrebarea, în timp ce dicționarul le acceptă pe amândouă – acum, că soarta mi-a dat ocazia să îmi formez o preferință personală în domeniu (e bine să avem preferințe, zic eu, înseamnă că ești solicitat), eu prefer „bufeturi”, mi se pare că redă mai bine consistenţa. Doar un „e” mic și mărunt, epuizat într-o expirație, pus după un „bufet” (practic răsufli cu un „e” pe un „bufet”) îl face superfluu, pe când amalgamul „uri”, ca și „urrrgh” (deci în sinteză de „bufeturrrrghi”, imaginabil să-l pronunți cu un scrâșnet de dinți, iar apoi să-l mârâi), îl face respectat, luat în serios, în special atunci când singularul deschide drumul pluralului, prin faptul că se repetă timp de 9 zile (timpul pe care l-am petrecut eu acolo). Omul care zice „bufeturi” știe despre ce vorbește și nu se joacă de-a … conceptul cu bufetul. Iar apoi mai e dinamica bufetur(rrggh)ilor. Unele au cafea inclusă, altele nu. Cafeaua se ia tot în stil bufet, cănuțele sunt întinse pe o masă, iar tu îți torni dintr-un recipient menit să o țină caldă. Concept străin pentru mine, niciodată nu mi-a fost limpede dacă respect regulile casei sau îi fur (de 2 euro, cât costă cafeaua).

Acum, impresia se strânge cel mai bine la sfârșitul vieții, dar eu sunt prea pragmatică și m-am decis să nu mă lungesc cu așteptarea chiar atât. În Suedia, există riscul real să te afunzi oricând într-o pădure. Și, după ce te-ai afundat, să găsești acolo o casă. În general, casele sunt roșii și oamenii blonzi. Aerul e curat și rece, iar apa de la robinet e bună la gust. Prințesa Victoria zâmbește tot timpul. În tabloide, pe semnele de carte și pe vederile poștale abundă poze ale familiei regale a Casei Bernadotte. Recent, (19 iunie 2010) prințesa Victoria s-a căsătorit cu Daniel Wrestling, acum Bernadotte. Vederile poștale mai abundă în poze cu elani și reni. Asta amintește de reportajul de pe BBC din septembrie 2011, când un elan beat a fost găsit într-un măr din Gothenburg (se pare că toamna li se întâmplă asta – lor, elanilor și renilor, să pornească în căutarea merelor fermentate. Ei, în „renă”, le-ar zice mere fermecate). Oamenii sunt amabili și deja chiar și generația părinților mei vorbește engleza (engelska) fluent. La expoziții, am văzut multe tablouri în acuarelă (akvarell), ocazional și în ulei. În fiecare oraș în care am fost, de regulă, era și câte un port. Mi-a venit, uneori, greu să fac distincția dintre oraș și sat. În timp ce o așezare cu clădiri albicioase și urâte, cu străzile pustii, este un oraș, un loc ce poartă eleganța caselor roșii de lemn, atât de dragi mie, presărate armonios în natură, trece drept sat. Västerås este un oraș, clar, de la început, asta nu mi-a provocat nicio confuzie. Aici am stat eu. Pe malul lacului Mälaren, în provincia Västmanland, la 100 de km vest de Stockholm. Aici, au un centru vechi frumos, dar nu au profitat pe deplin de el și nu i-au pus cârciumi boeme. Restaurantele și cafenelele sunt incomode, în principal din cauza prețurilor, iar mai apoi din pricina lipsei de atmosferă, ceea ce sancționează oarecum calitatea statului acolo. Dulciurile suedeze (fika), asociate cu cafeaua, sunt mai bune decât oricare alte dulciuri.

Am fost și în Stockholm, una dintre Venețiile Nordului (se pare că există mai multe orașe cu care își împarte titulatura, printre care și St. Petersburg, Amsteram, Copenhaga, Hamburg, Bruges și Manchester – mai mult, Wikipedia ne învață că există și Venețiile Estului, orășelele pe apă din China, cum ar fi Suzhou sau Wuzhen; când am fost la Hangzhou, la doar o oră distanță de acestea, le-am desconsiderat pe criteriul că harta mi le-a pus prea la-ndemână). Acum 2 ani am fost și la Veneția propriu-zisă, petrecând acolo același timp ca și în Stockholm (mai puțin de o zi). În Stockholm, fiecare pod dă impresia unei autostrăzi și clădirile respectă rigoarea unei repartiții geometrice. Ești izbit, la fiecare pas, de senzația de dimensiune a corpurilor și, în același timp, de spațiu deschis. Ești mic și te-a expus cineva lângă cea mai mare clădire și te-a lăsat acolo. Parlamentul e mai frumos ca Palatul Regal. Palatele tind să semene izbitor cu un paralelipiped dreptunghic mare (după tehnica fortărețelor). Palatul Regal a suferit totuși o îndulcire arhitectonică, în spate are un soi de adăugire, ca două părți ale unui semicerc. Steagul era sus, m-a liniștit să știu că familia regală e acasă.

Nu am avut timp să merg să văd nici Vasa, nava suedeză de război (construită 1626-1628), nici Moderna Museet, unde Yoko Ono își avea expoziția Grapefruit (probabil cea mai apropiată legătură a mea cu John Lennon, iar eu am trecut chiar pe lângă expoziția ei). Am fost la Muzeul Naţional, unde citisem că ar trebui să aibă Juristul lui Archimbaldo, dar nu-mi amintesc să-l fi văzut, cred că am trecut pe lângă el fără să-l observ. În schimb, expediția mea aici a fost un mare succes, am văzut Despair-ul lui Munch (primul Munch în original pe care-l văd) și mulți artiști suedezi. Mi-a plăcut Castels in the Air, al lui Zorn. Am văzut, de asemenea, frescele lui Carl Larsson, inclusiv Midvinterblot (Sacrificiul solstițiului de iarnă), cea mai disputată pictură suedeză, ce a greșit politic pe motiv că reprezintă sacrificarea unui rege pentru a evita foametea, conform unei vechi legende scandinave (Larsson a fost exponent al mișcării Arts and Crafts, a studiat și el la Barbizon; mă întreb dacă l-a cunoscut pe Grigorescu). Am văzut și orașul vechi (Gamla Stan). Drottninggatan (Strada Reginei) m-a înnebunit prin dozele de kitsch. Ca și regulă, îmi plac mulțimile, dar din mulțimea asta abia am așteptat să ies, să mă simt iarăși în Suedia ca în Suedia. Odată evitate conglomeratele turistice, cu clădiri colorate ca bomboanele (ca și informație, nu din Stortorget – Marea Piață – înțelegi câte ceva din Gamla Stan, ci de undeva din spate, de pe alei mai dosnice), m-am plimbat prin oraşul vechi, simțind de parcă parcurg, printre fisuri, un bloc de granit. Atmosfera rece și impersonală ce m-a ținut oarecum vag stingherită, nu a provenit doar de la temperatură, ci era de vină precizia structurii, dimensiunea clădirilor, uneori și spațiul dintre case. A dat nota experienței mele și aș caracteriza după ea fața Suediei pe care eu am văzut-o. O față incompletă, evident, mai am de văzut Sudul și Nordul. Mi-au spus că, în Nord, noaptea stă o jumătate de an, iar ziua cealaltă jumătate. Și că noaptea se poate vedea aurora boreală.

Dragă George. Să vii și tu în Suedia. Ți-am mai zis, aici casele sunt roșii și oamenii blonzi. Apa de la robinet e bună la gust, deci putem să bem din belșug când ni se face sete. Suedia e un pic cam țeapănă, un pic cam scumpă, e cam răcoare și nu prea are cârciumi. E minunată, în rest. Are să-ți placă dacă iubești renii, mâncarea și natura (uneori, renii devin totuna cu mâncarea). Natura de aici are cea mai intensă nuanță de verde crud.

Scriindu-ți cu toată subiectivitatea de care dispun,
Timeea

Comentarii

comentarii