Canare sînt insulele cîinilor care păzesc împietriți catedrala, deși nu vezi patru labe fără lesă. Aici pisicile sînt stăpînele insulelor, așa cum porumbeii sînt stăpînii plajelor, și nu pescărușii. Insulele Canare par bizare pînă îți dai seama că amestecul de rocă vulcanică și deșertul sec, ambele în combinație cu vîntul sărat, sînt salutare. Insule vulcanice, cu vegetație pipernicită, colorată. Dar nu chiar peste tot, fiindcă nordul, ca și cel al insulei Tenerife, e mult mai verde, iar sudul are o zonă, Mapalomas, care e replica în miniatură a auriei Sahara. Capriciile Gulf Stream-ului.

Primii care au găsit un rost insulelor aride, aflate la 100 km de coasta atlantică a Marocului, au fost spaniolii, Columb încărcîndu-și aici galioanele în drum spre America. Amiralul Nelson a atacat insulele, dar a eșuat în încercarea de-a pune stăpînire pe ele și și-a mai pierdut și un braț în atac. Ce se poate face în afară de zăcut pe nisip negru și băi demențiale? Dacă ești biker, poți scoate din minți toți șoferii care conduc lejer pe serpentinele spre interiorul insulei. Insulele Canare mi-au lăsat impresia unui paradis pentru sportivi care, echipați ca și cum ar ataca tururi faimoase, în cîrduri nădușite, urcă sau coboară serpentine. Furioși, agasanți, iritați probabil de căldură și insuficiente hematii care să le susțină efortul.

Dacă te hotărăști să-i ignori în nebunia lor de-a depăsi normalul, te poti concentra pe drumul tăiat în stînca pe care răsar sate mici și foarte mici, dar cu tot ce le trebuie încât să fie plăcute pentru locuit: farmacie, notar, club de fotbal, restaurant și biserică. Că sînt plăcute pentru locuit o dovedesc și zonele rezidențiale cu trei-patru case la un rezervor mare de apă. Par scumpe de la o poștă. De jos, de pe plajă, pare greu de imaginat de unde își ia insula apă dulce, însă sus, în vîrf, descoperi un baraj complicat care strînge precipitațiile. Localnicii, în afară de turism, au ferme de legume, banane și vii. Am mai văzut pepiniere de aloe vera, agave și palmieri.

Orașul cel mai mare e Las Palmas, care împarte șefia administrativă cu Santa Cruz de Tenerife. Oraș cu fermecătoare case coloniale, numai bun de bîntuit străzile al căror capăt e aproape fără excepție oceanul. Iar portul cel mai frumos e Mogan. N-am nici o poveste cu localnici, doar scurte contacte verbale cu chelneri care te corectează sever dacă nu pronunți corect cervezza și care te învață să spui radler în spaniolă, por favor-de nada. Poate doar tatăl unui bebe pe care l-am luat în brațe ca să-l ajut să urce treptele unei fîntîni decorative. După ce și-a recuperat copilul m-a întrebat ce i-am făcut, că nici apropiații nu-l pot lua în brațe fără să-i provoace lacrimi. Ce să-i fac? L-am luat prin surprindere și a fost prea uimit de îndrăzneală ca să mai poată protesta.

Localnicii sînt foarte prietenoși, poate și fiindcă au obișnuința turiștilor. Mai ales a celor englezi și germani. Francezii și italienii vin din urmă. Highlights cu turiști: ușurarea tuturor că locul e Russian free. Și faptul că am cîntat cu trei italience, spontan, în lift, L’Arca di Noè, un șlagăr pe care nu-mi pot aminti de unde îl știu. Că nu eram magnetizată de moment stă mărturie faptul că mi-am amintit cum îl cheamă pe interpret, Sergio Endrigo, nume pe care l-am lansat în timp ce ușile liftului se închideau în urma mea, pe strigatele lor dove sei, dove sei? Cred că eu nu vorbesc nici italiana.

Comentarii

comentarii