Vreţi să ştiţi care e cruda realitate? Cineva mi-a spus că a făcut copii gândindu-se că astfel va avea cine să-l îngroape. La o adică, să n-o mai lălăim cu „existenţa noastră nu are sens…” Săpăm o groapă-n văzduh şi nu va fi strâmtă. Dar trecând peste asta, peste adevărul care ne preocupă astăzi (i.e. mitingul USL din Alexandria), lumina asta de neon ar fi neglijabilă dacă nu mi-ar intra în ochi, iar sârma asta ghimpată din jurul gâtului mi-ar fi comodă dacă n-ar fi strânsă cu ura violatorului. Ca să mă dau deştept, am călătorit douăsprezece ore, departe de focul central, să mă găsesc dormind într-un pat de cânepă, printre reminişcenţe de rozătoare, între pereţi până la genunchi cu mucigai. Unde să mai pui că, uneori, nu era lumină. Ce-i cu camera asta? o întreb pe servitoarea care mă privea cu un uşor damf de superioritate. A, aici stăteau ăştia bolnavi. Cum adică, bolnavi? Boli contagioase, şi restul de la A la Z. A doua zi, m-am dus să-mi anunţ plecarea. Cum adică, pleci? Nu m-au lăsat să plec înainte de termen, m-au ţinut sechestrat acolo şi, fie vorba, imposibil de găsit o fiinţă căreia să i se fi rupt pula de mine dată fiind situaţia. Ete da, n-am mai plecat, pentru că, mi s-a spus, cine a mai plecat înainte de termen a murit într-un accident de motocicletă, şi au avut probleme mari cu justiţia. Stai cu mine, nu îmblânzi timpul degeaba, te-ai născut vegetarian. Într-o noapte, trezit de mâncărimile pielii (cânepa), îmi vine să vomit, nu vreau să-i trezesc şi pe ceilalţi sechestraţi, sunt foarte politicos, aproape că vomit înlăuntru-mi, reuşesc însă să închid barajul, of, nu se închide bine uşa, asta nu e clipa răbdării. Continui drumul cu mâinile plesnite pe pereţi, îmi vine să vomit, deschid c-un zgomot de armă de foc poarta de la W.C., of, vomitase altcineva înainte. Vomit peste voma strămoşului meu, îmi vine să vomit până la adânci bătrâneţi, unde ţi-e credinţa, copile? Îmi vine să mai vomit înc-o viaţă, special pentru mine, îmi vine să mă fut pe mine însumi cu scârbă de „femeie încercată”, să-mi îngân un cântec de leagăn care să nu m-adoarmă, cui pe cui se scoate. Cuiul trebuia îndreptat înainte. Mă spăl ca militarii la chiuvetă, la bustul gol, pe fereastră-mi intră un câine timbrat. La demisol, lumina e diagonală. A dat năvală trecutul peste acest – Vreau să mă ajuţi.

M-ai lăsat să te aştept opt ore, după ce nu dormisem douăzeci şi patru. Şi aşa, ai venit după mine pentru că s-a nimerit să ai treabă prin zonă. Te fut în gură. Ai presupus câţi străini m-au întrebat, în timpul ăsta, pot să iau scaunul ăsta? Les quatre cents coups, poveşti. Îmi erau impuse reguli, pentru că, de data asta, nu eram „la mine în ţară”. Mă puneai să-mi strâng „patul” în fiecare dimineaţă, mă puneai să şterg picurii de apă de pe chiuvetă, mă puneai să-mi ridic firele de păr căzute pe covorul tău de la IKEA. Mă trezeam la 5 dimineaţa, căci altfel de unde timp să-ţi îndeplinesc mofturile. Iar eu, în condiţiile astea, îţi dădeam bani, ştii bine, să nu ajung să-mi fac veacul în canal +. Într-o zi, ai binevoit tu, aşa, să-mi transmiţi: Nu ai stat la hotel să pleci sau să vii când ai tu chef. (…) Cred că mai ai multe de învăţat de la viaţa asta şi eu, în locul tău, aş spune merci. Futu-te-n gură să te fut. Iar tu, cetitoriule, ce făceai tu când râmele se adunau în jurul meu ca după ploaie? Când prietena mea din copilărie se curentase şi eu pusesem mâna pe ea să o desprind?

Nu mai am nimic în mine decât oase stabilizatoare, nimic real.
De acum înainte va trebui să inventez.

foto (c): Rareş Petrişor

Comentarii

comentarii