…tot în iarbă-mi cântă mândra*

Luni, 14 februarie 2011, la ora 18:00, la Clubul Ţăranului, putem afla mai multe despre legătura dintre practicile agricole, biodiversitate şi tradiţii locale, dar şi despre modul în care se suprapun (sau nu) reglementările europene peste ritmul agriculturii tradiţionale.

Această conferinţă-prezentare-studiu este rezultatul unei cercetări mixte, româno-suedeze, a două sate din Maramureş, cercetare care a descoperit cum metodele agricole tradiţionale menţin condiţii propice de dezvoltare pentru specii de plante care sunt deja ameninţate cu dispariţia în alte ţări europene. Ritmurile necesare!

Considerată de biologi drept una din zonele cheie ale Europei, România deţine o vastă biodiversitate şi un peisaj agricol şi natural exploatat aproape integral prin metode tradiţionale, abandonate în ţările din Europa de Vest. Multe sate încă respiră în ritmul naturii, imprimat în tradiţiile locale, şi încă nu se confruntă cu problemele întâlnite în ţările europene ce se supun practicilor agricole industriale.

Muncile agricole se fac la timpul potrivit: se coseşte iarba când sună „clocoticii” în iarbă, semn că e iarba coaptă; pornesc oile la munte la început de mai (Sf. Gheorghe pe stil vechi), când se măsoară laptele la „sâmbra oilor” (sau „ruptul sterpelor”), ca să ştie fiecare familie câtă brânză primeşte pe timpul verii de la stână; se rotesc culturile de plante, în aşa fel încât pământul să se odihnească o dată la 2-3 ani.

Moderator:
Vintilă Mihăilescu, antropolog

Invitaţi:
Anna Dahlström, istoric al agriculturii, Institutul de Biodiversitate, Uppsala, Suedia
Tommy Lennartsson, biolog, Institutul de Biodiversitate, Uppsala, Suedia
Anamaria Iuga, etnolog, Muzeul Naţional al Ţăranului Român

* invenţia autorului acestui articol

Despre „Torest-tăbou”, minunile din magazinul moscovit Gum şi moromeţianul „Încetişor, Vintilică, încetişor!”.

În aşteptarea lansării, ce va avea loc la sfârşitul acestei luni, vă oferim a doua parte conţinând câteva fragmente din Prima mea călătorie în străinătate. Confesiunile de azi sunt semnate de Iulian Comănescu, Ana-Maria Caia şi Vintilă Mihăilescu.

Iulian Comănescu

Budapesta şi Ungaria, alea din 1990, sunt pentru mine mai mult drumul către ele. Trenul CFR cu canapele maro de muşama, lipicioase şi mirosind a un fel de lasagna de smoală. Chestia aia chimică, care te îmbia s-o mesteci când erai mic, sub formă de copertă la caietul de istorie, de-ţi luai câte una după ceafă de la învăţătoare. Zgomotul roţilor când treceau peste îmbinările dintre şine, cred că pe vremea aceea erau mai multe şuruburi şi mai puţină sudură, iar stejarul pătat cu păcură şi mâncat de anotimpuri încă se tolănea pe sub roţi mai des decât netexturatul beton. Da, zgomotul, despre care am decis la o vârstă destul de fragedă că e „Torest, tăbou”. Voi cum îi ziceţi? Dacă aveai opt ani şi te târai o zi cu trenul, torest-tăbou, torest-tăbou, seara, înainte de a adormi, aveai senzaţia că patul se leagănă în continuare în ritmul cu pricina. Ca şi atunci când te dădeai prea mult în scrânciob.

Ana-Maria Caia

Şi Moscova s-a arătat. Frumoasă nespus în Piaţa Roşie, cu furnicar de lume, amestecată cu poliţişti cu şepci impunătoare. Şi Vasili Blajenîi, colorată, veselă, îşi ridica turnurile lângă mausoleul lui Lenin (pe care nu l-am vizitat). Şi magazinul Gum, care arăta ca un muzeu pentru mine, o fetiţă venită din România. Rafturile erau pline cu tot felul de minuni. Şi prada mea a fost pe măsură: un căţel mare-mare, de pluş, cu blana lungă, şi un purcel roz şi drăguţ, de mărimea unui nou-născut. Jucării pe care le-am îndrăgit atât de mult, încât n-am îndrăznit să le fac nici o stricăciune.
Au urmat muzeul Puşkin şi uimirea mea în faţa unei pânze de-a lui Van Gogh, care mi-a provocat o pasiune durabilă pentru impresionişti şi postimpresionişti. De aici au rămas în mintea mea nişte fantome în formă de statui de marmură şi poate mumii sau sfincşi egipteni, care mă fac să tresar uneori când sunt în alte mari muzee ale lumii. Istoria zice că am fost foarte receptivă la icoanele lui Rubliov de la Galeria Tretiakov.

Vintilă Mihăilescu

„Încetişor, Vintilică, încetişor!” – se auzea tot mai pierdut bunicul meu, care luase, preventiv, toate conservele în braţe. După vreun sfert de oră, congestionat tot, tata a trecut şi de camionul din faţa convoiului, în uralele armatei române. Peste încă cinci minute, a tras pe dreapta ca să sărbătorim prima depăşire din viaţa noastră şi să ne revenim cu toţii.
În ritmul acesta, am ajuns după vreo două zile la graniţa cu Ungaria. Venise clipa cea mare. Noi, copiii, amuţiserăm de emoţie, nerăbdători să descoperim ce se află dincolo. Ne uitam în zare, peste bariera frontierei, încercând să întrevedem mai devreme acea lume care ne aştepta la orizont.

Cel de-al cincilea volum din seria Prima dată este coordonată de Bogdan Iancu, antropolog cultural și în el semnează 30 de autori:  Ana-Maria Caia, Marius Chivu, Ionuţ Codreanu, Iulian Comănescu, Alina Constantinesu, Marius Cosmeanu, Ionuţ Dulămiţă, Florin Dumitrescu, Vasile Ernu, Şerban Foarţă, Adela Greceanu, Bogdan Iancu, Vera Ion, Eugen Istodor, Dan Lungu, Cosmin Manolache, Vintilă Mihăilescu, Viorel Moţoc, Victoria Pătraşcu, Matei Pleşu, Cosmin Popan, Iaromira Popovici, Antoaneta Ralian, Dan Sociu, Ionuţ Sociu, Bogdan Alexandru Stănescu, Jean-Lorin Sterian, Robert Şerban, Luiza Vasiliu, Nadine Vlădescu.

Revealer:
Barierele memoriei cad grele cîteodată: într’un roman, ori bucată de proză, personajul principal făcea trafic cu cuvintele. Se deplasa într’o altă ţară cu tolba plină de cuvinte noi şi le vindea băştinaşilor. De această poveste ori povestire mi’am adus aminte în această seară, în timpul lansării volumului Noile mitologii de către Editura Art, cînd Vintilă Mihăilescu, în timpul prezentării cărţii, a spus: Pentru noi realităţi trebuie să inventăm noi cuvinte.
“E pentru prima oară cînd o limbă renunţă la cuvintele ei cele mai simple. În felul acesta, datorită tehnologiei, omul se întoarce la stadiul de om, adică de animal, ca să explice că se află la staţia de metrou Maubert-Mutualité sau că are o “întl în 5 min şi t snă dpă” reprezintă începutul povestirii intitulată SMS şi semnată de Didier Jacob, unul dintre autorii celor 57 de noi mitologii, descoperite de cei 57 de romancieri, filozofi, sociologi, istorici, economişti, psihanalişti care se întîlnesc în volumul coordonat de Jérôme Garcin.

Sînt doar cîteva din cele doar cîteva sute de cuvinte ale unui gînd despre o mitologie aflată în slujba eficacităţii şi care “nu se hrăneşte decît cu imediatul pur”.

Citind, tot din mitologia semnată de Didier Jacob, “E o gîndire care nu merge prea departe, care preferă un “T ibesc” decît “Marchiză, mor de dor după ochii tăi frumoşi”, nu ştiu dacă în viitorul apropiat careva dintre noi, bărbat sau femeie, iubit ori indiferent (Maturităţii i’am fost nedorit – poate fi un titlu de poem) va avea privilegiul să primească un sms impardonabil, cu trimiteri sexuale explicite, formulat astfel:
Vă respect intimitatea, dar într’un mod scandalos.

Recomandări:
5 opriri – puteţi citi şi aprofunda cîte o mitologie între două staţii