Ne aflam in mijlocul unei perioade dificile pentru sport si pentru cei care ii iubesc metaforele. Recesiune, criza, contractie financiara si, peste toate, o nestavilita inflatie a indiferentei. Sportul sufera inecat in nestiinta si ratacit in pamflete. Pentru ca figurile de stil au o particularitate periculoasa; explica, insa si mai mult ascund.

Peste tot in lume, fratele aliat al sportului, jurnalismul sportiv, se bucura de o recunoastere “generoasa” in societate; este numit animalul de casa al showbiz-ului sau raionul de jucarii al mass-media; un oxymoron privit prin perdeaua antica a sintagmei piine si circ. De ce nu este jurnalismul sportiv un oxymoron? Raspunsul este simplu si l-au dat altii, aflati, din pacate, foarte departe de Dimbovita. Jurnalismul sportiv este ideologic si reflecta relatiile de putere din societate. Sau asa stau lucrurile in lumea buna. Acolo unde este un business mai voluminos decit cinematografia sau industria de automobile. Folosit ca instrument de marketing politic, sportul este desigur, foarte eficient. Insa ce primeste sportul in schimb? In orasul lui Bucur atletii profesionisti par a fi transformati in marfa sezoniera la cerere, iar antrenorii in ingrijitori de jucatori fara drept la replica. Ce este sportul asadar si care sunt valorile lui? Avem un conflict intre simbolurile venite din interior si finantele venite din afara? Care este ordinea si de ce este atit de greu ca aceste doua tipuri de valori sa se ingaduie reciproc?

Amsterdam Arena, zilele trecute. Sunt gata să intre în scenă. Fierberea din tribune anunta paroxismul. Rockerii, câteva zeci de mii, aşteapta acum un singur gest: Marea Deschidere. Un alt salut, la fel de vibrant, pleacă din arenă către Public. Inspirat din soarta gladiatorilor de altădată. Un salut către toţi cei care iubesc rock-ul. Hard-rockul. Venit de la cei care l-au pionierat.

For those about to rock…we salute you! Prima piesă de pe cel de-al optulea album – cu acelaşi nume – al trupei hard-rock AC/DC. 1981 a fost anul în care lumea (mai ales cea care “era gata să rock”) a auzit prima dată acest salut. A facut 4 milioane de copii vândute în Statele Unite şi a fost primul şi singurul album No.1  în State până la lansarea – în octombrie trecut – a lui Black Ice.

“Salutăm pe cei care pleacă la moarte”, o carte despre gladiatorii romani, l-a inspirat pe Angus Young în alegerea titlului pentru cel ce – potrivit Rolling Stones Magazine – devenea cel mai bun album al trupei din Australia.

Am fost la Colosseum şi mi-am imaginat fierberea luptelor de gladiatori de odinioară. Am fost la Amsterdam şi am trait fierberea concertului AC/DC. Fierberea a trei generaţii: bunici, părinţi şi adolescenţi, uniţi -paradoxal, când atât de multe ne despart – de trei chitare, o baterie şi o voce. Cât de puternic este salutul AC/DC! Cât de simbolic…Cât de mult respect poartă în sintagma “te salut!”…

Nu ştiu de ce, dar îmi vine să cred că avem nevoie de un astfel de salut şi de o chemare care să ne facă să ne regăsim sub cupola unei noi “arene”. O ţară care să iasă din criza fără contribuţia şi în ciuda deşertăciunii politicienilor. O societate civilizată dezpovărată de “manele”. O comunitate în care vorba goală să nu mai primească “Cum Laude” la scenă deschisă, iar munca creatoare să fie respectată. Şi corect valorificată. Nu e greu să ne gasim “arena”. E însuşi locul în care trăim. Putem coborî în străzi sau ieşi pe stadioane. Putem să ne oprim în trafic sau să ne strângem în marile intersecţii sau pieţe.

Totul este să vrem să facem o nouă revoluţie. Una mentală. Şi una a comportamentului uman. Una a valorilor câştigate prin construcţie şi inovare. Prin muncă.  “For those about TO WORK, we salute you!”

Insa pentru placerea cultivata in fereastra, platesti. Scump. Pentru ca zdrobesti ingeniozitatea inconstientului din tine. Si nimic nu poate fi mai pretios de atit. La fel stau lucrurile si in cazul jocului din iarba. Misterul sau este de nepretuit. A cultiva in sinul sau halucinogenul puterii, presupune a plati. Mult. Si nu conteaza moneda. Nici termenul nu conteaza, ci doar capitalizarea pacatului. Labirintul eludarii valorilor are cai nebanuite.

Asadar, ce au in comun iarba, jocul si fereastra de sticla a cutiei electronice? Banii primiti si inca nedovediti? In pofida incercarilor de destelenire ale DNA, preluate si difuzate cu alai, marea suferinta a jocului ramane verbalizarea excesiva, purtata in afara esentelor. Si daca se dovedeste ca cea mai verbalizata liga din jurul mingii rotunde, este cea mai putin jucata? Ca sub clopotul de sticla al intereselor, terenul sintetic a inlocuit verdele jocului? Atunci ceva va fi disparut cu mult inainte de pervertirea rezultatului. Sa fie iarba? Sa fie jocul?