Ne aflam in mijlocul unei perioade dificile pentru sport si pentru cei care ii iubesc metaforele. Recesiune, criza, contractie financiara si, peste toate, o nestavilita inflatie a indiferentei. Sportul sufera inecat in nestiinta si ratacit in pamflete. Pentru ca figurile de stil au o particularitate periculoasa; explica, insa si mai mult ascund.

Peste tot in lume, fratele aliat al sportului, jurnalismul sportiv, se bucura de o recunoastere “generoasa” in societate; este numit animalul de casa al showbiz-ului sau raionul de jucarii al mass-media; un oxymoron privit prin perdeaua antica a sintagmei piine si circ. De ce nu este jurnalismul sportiv un oxymoron? Raspunsul este simplu si l-au dat altii, aflati, din pacate, foarte departe de Dimbovita. Jurnalismul sportiv este ideologic si reflecta relatiile de putere din societate. Sau asa stau lucrurile in lumea buna. Acolo unde este un business mai voluminos decit cinematografia sau industria de automobile. Folosit ca instrument de marketing politic, sportul este desigur, foarte eficient. Insa ce primeste sportul in schimb? In orasul lui Bucur atletii profesionisti par a fi transformati in marfa sezoniera la cerere, iar antrenorii in ingrijitori de jucatori fara drept la replica. Ce este sportul asadar si care sunt valorile lui? Avem un conflict intre simbolurile venite din interior si finantele venite din afara? Care este ordinea si de ce este atit de greu ca aceste doua tipuri de valori sa se ingaduie reciproc?

În vară se antrena undeva la Sibiu. Unde  pe platforma de antrenament s-a pus un podium de lemn. Care a putrezit, evident, de la umezeală, şi s-a rupt. A căzut, dar din fericire n-a păţit nimic. Aşa că rămâne la salteaua lui.

Probabil nu ştiţi nici că la Sibiu sunt nişte copii care se antrenează pentru campionate de patinaj cumva pe o bucată de pal, dată cu ceară şi mărginită de nişte beţe. Simulatoare, le spune antrenorul. Copiii văd gheaţa cam o dată pe an. Şi ei reuşesc să câştige.

Vedeţi toate cazurile astea într-un reportaj al Ancăi Nastasi, de la Pro Tv. Remarcabil.

Dacă a cerut amînarea, ştie că şansele-s mici la cele 6 puncte, şi că doar amînarea anunţului ţine în şah rivalii (Unirea şi Dinamo).

Prin urmare: Timişoara (ştie că) nu-şi ia punctele înapoi, deci Unirea (ştie că) poate fi campioană şi dacă pierde în faţa Stelei. Iar Steaua, dacă bate, merge sigur în Europa League.
În condiţiile astea, se va juca Unirea – Steaua pe bune? Va risca Gigi Becali să piardă 3 milioane de euro, jucînd pe bune?

Gigi e într-o situaţie ciudată, acum. Încearcă să meargă în Europa League nu doar ca să ia bani, ci şi ca să îmbuneze fanii. Care fani, potrivit calculelor Gazetei Sporturilor, au asigurat 20% din bugetul clubului pe 2008, din banii daţi pe bilete şi abonamente.

Gigi Becali pare un Papă disperat care încearcă să păstreze valoarea simbolică a indulgenţelor sale. Un Papă pe dos. El dă banii, iar suporterii dau indulgenţele. Dar suporterii nu mai vor banii lui şi refuză să mai dea indulgenţe.

Bun. Cu Steaua e mai greu. Cu afacerile sînt probleme colaterale, generate de interacţiunea cu DNA-ul şi de criza economică. Dar cu politica treaba merge, în aparenţă, bine. Becali a intrat în Parlamentul European. Să fie ăsta un colac de salvare şi de relansare?

Nu prea. Deja, în cîteva zile, Vadim a confiscat scena. Vadim e panglicarul perfect. A preluat din prima secundă subiectul cu trupul sfîrtecat al ţărişoarei şi cu rolul lui mesianic în Parlamentul European. Gigi tace, pe temele astea. Şi tace pentru că n-are instinctul lui Vadim, dar şi pentru că e un tip onest, în orizontul lui de înţelegere.

Vadim Tudor este cameleonul politic perfect. Dar cameleonismul lui nu i se potriveşte lui Gigi. Gigi Becali poate fi gură mare, poate fi agresiv şi fanfaron, doar dacă crede în ce spune. Dacă nu crede că ungurii ne rup ţara, n-o va spune. El e om de afaceri. Vrea să cerceteze, să vadă dacă-i corect, să înveţe unde nu ştie (să nu uităm de consultanţa lui Dan Pavel).

Gigi Becali este un capitalist, Vadim un colectivist. Gigi are un vocabular limitat, Vadim unul mult mai complex. Toate astea îi scad şansele de imagine lui Becali în Parlamentul European, din cauza concurenţei mult mai puternice şi a lipsei de scrupule „epistemice” ale lui Vadim.

Va să zică: în ciuda aparenţelor, politica şi Parlamentul European nu prea-s o rampă de lansare pentru Gigi Becali. Afacerile-i sînt sub semnul întrebării. În schimb, fotbalul îi poate aduce, diseară, rapid, nişte bani care-l pot resuscita (financiar şi mediatic, mai ales în perspectivă). Va juca Becali cinstit?

Cîte parale face Gigi?

Cu sute de ani înainte de extinderea Bucureştiului spre Urziceni, asa cum îi stă bine unui megalopolis cu pretenţii, ciulinii Bărăganului s-au agăţat de mingea Ligii I şi au înflorit printre crinii regali ai fotbalului mare. Unirea s-a instalat pe locul de 10 milioane de euro, fluturaţi de Champions League, odată cu intrarea pe ultima linie dreaptă a sezonului. Transpus în date financiare, rezultatul din teren este fără echivoc: calificarea în grupele Ligii Campionilor echivalează cu un profit garantat de 1,4 milioane de euro. Această sumă poate creşte până la minimum 4 milioane de euro, în funcţie de rezultatele din teren, audienţa meciurilor şi numărul spectatorilor.

Spre deosebire de Steaua şi CFR Cluj, echipele calificate în ultimii trei ani în Liga Campionilor, Unirea a reuşit, dincolo de performanţa sportivă şi o performanţă de management.

Cu un buget de 6 milioane de euro la începutul sezonului 2008-2009, Unirea a cheltuit pentru fiecare dintre punctele obţinute înainte de ultima etapa a sezonului, aproximativ 90 de mii de euro. Steaua, adversara Unirii din ultima rundă a campionatului, susţinută de un buget de 30 de milioane de euro, restrâns la 15 milioane după instalarea crizei financiare, a cheltuit minimum 225 de mii pentru fiecare punct câştigat.

Diferenţa constă în valoarea masei salariale. Unirea plăteşte salarii incomparabil mai mici faţă de rivalele consacrate. Jucătorul cel mai bine plătit este Jacob Burns, cu 180 de mii de euro pe sezon; cu 320 de mii mai puţin faţă de liderul încasărilor din Liga I, dinamovistul Marius Niculae.

Cota de piaţă a fotbaliştilor de la Unirea Urziceni totalizează 14 milioane de euro, cu 18 milioane mai puţin decât cota jucătorilor de la Steaua.

Eficienţa clubului din Bărăgan are câteva explicaţii clare, care încep cu dăruirea jucătorilor şi profesionalismul antrenorului Dan Petrescu. Beneficiar al suportului deplin oferit de patronul echipei, fostul fundaş al lui Chelsea a devenit în acest sezon, cu un salariu de 500 de mii de euro, antrenorul cel mai bine plătit din Liga I.

El a demonstrat că succesul echipei constă în valoarea de ansamblu a lotului şi nu în suma valorilor individuale. La rândul său, patronul din Urziceni a dovedit că ştie ce înseamnă delegarea responsabilităţii, realitate pe care nici Roman Abramovic şi nici Silvio Berlusconi nu au înţeles-o încă.

În cartea lui Ioan Chirilă, „Zile şi nopţi pe stadion”, apare o fotografie în care jucătorii României ascultau intonarea imnurilor, înaintea începerii celebrului meci cu Italia din primăvara lui ‘83. Chirilă punctează o definiţie memorabilă legată de ipostaza lui Balaci în acel moment. „Relaxat în concentrare”, aşa îl definea Ioan Chirilă pe decarul oltean. „Relaxat în concentrare”, cam asta mi s-a părut cheia alegerii lui Răzvan Lucescu la „naţională”. Faţă de el, Dan Petrescu e prea concentrat pentru lumea românească (pînă la a deveni încordat şi coleric), iar Hagi – supus unor şocuri repetate de cîţiva ani încoace – sugerează imaginea unui om care se concentrează mai lent şi mai greu decît e nevoie.

„Naţionala” de acum se află pe o buclă ce se pliază impecabil pe profilul lui Răzvan Lucescu. Să ne amintim. Răzvan a preluat Rapidul în 2004. O echipă de bun simţ, fără sclipiri şi fără personalităţi grele. În doi ani, Rapidul a ajuns în sferturile Cupei UEFA. Cu Măldărăşanu, cu Ilyes, cu Dani Coman, cu Buga, cu Maftei şi Nicolae Grigore.

Rapidul de atunci aduce mult cu naţionala de acum, una mai degrabă umilă şi cam traumatizată de înnegurarea lui Piţurcă. Este adevărat, Mutu şi Chivu sînt valoroşi şi au personalitate, dar cota echipei în ansamblu este modestă.

În schimb, Mutu şi Chivu au toate datele pe care le avea Hagi înainte să „explodeze” la Brescia şi, apoi, la World Cup ’94: maturitate, vîrf de potenţial, sete de o mare performanţă cu naţionala. Le trebuie doar un „vraci”, care să le elibereze potenţialul în mod controlat. Piţurcă i-a lăsat să devină şefi, dar „naţionala” n-are nevoie de şefi, ci de lideri.

La fel ca la Rapid în 2004, Răzvan Lucescu are doi ani disponibili în care poate face dintr-o naţională civilizată, dar modestă, o echipă de top. Are jucători care îşi cunosc lungul nasului, dar are şi liderii necesari. Şi mai are ceva: timp pentru drive-teste. Cinci luni şi cinci meciuri oficiale, cu echipe puternice (Franţa, Serbia, Lituania), dar fără presiune de obiectiv pentru el. Cinci luni şi cinci meciuri în care poate testa trasee şi jucători şi poate structura echipa.

Naţionala de acum oferă exact materialul de construcţie care i se potriveşte lui Răzvan. Aproape şocant, de altfel, jucătorii „generaţiei de aur” n-au contestat numirea lui (în defavoarea unuia de-al lor). Or, dacă te gîndeşti ce „esprit de corps” avea acea echipă, ai dovada cea mai clară că asta-i zodia bună a tînărului Lucescu. Să vedem dacă alchimia lui va funcţiona.