Kosovo, după doi ani

Rareş Petrişor — Wed, 17 Feb 2010 11:10:40 +0000

Azi, pe mantia independenţei provinciei Kosovo încă stau aşezate ghilimele, ca nişte trese triste, decoraţii după un război tragic. La 17 februarie 2008, provincia Kosovo se autoproclama republică, recunoscută de ONU, renegată de Serbia. Nicio problemă: Macedonia trăieşte cu acest stigmat din 1991, când deşi a devenit republică, Grecia n-a fost de acord cu titulatura de “Republica Macedonia”. Cu toate astea, Macedonia e membră a ONU din ’93.

La 11 ani după sângerosul şi cvasi-neînţelesul conflict kosovar, lucrurile nu sunt încă limpezi, chiar dacă au fost stabilite cu baioneta. Prezentul tinde să confirme unele dintre cele mai lipsite de coerenţă scenarii de acum un deceniu, printre ele unul potrivit căruia SUA şi Europa de Vest au sprijinit procesul de independenţă pentru că obţineau astfel un stat mic, permisiv, uşor de controlat. Dovezi? O grămadă: baze americane construite peste noapte, oleoducuri ferite de cancelarii colerice (şi scumpe), resurse (materii prime) la discreţia concernelor din Vest.

E puţin probabil, totuşi, ca Serbia şi Kosovo să mai revină la stări conflictuale. Până la urmă, asta nu se întâmplă în Peninsula Coreea, pe de o parte, iar pe de altă parte guvernul de la Belgrad a înţeles că mai bine roade la morcovul UE decât să rămână fără niciun pic de grădină. Boris Tadic, preşedintele sârb, a prescris şi urmat o reţetă de “tratamente” pro-occidentale, a prezentat scuze celor care au suferit în războaiele iugoslave din ultimele două decenii, a fost la Vatican în 2005. Bravo, nota 10, stai jos.

Nici în tabăra cealaltă nu pare să se mai audă sabia pe tocilă. Fatmir Sejdiu, preşedintele kosovar şi părinte al constituţiei de la Priştina, e o personalitate cuminte. Guvernul republicii-bebeluş pare să privească numai înainte: investeşte în educaţie şi înţelege cât de important e să fii un stat flexibil când ai un pic peste 1,8 milioane de locuitori.

Pare tot mai evident că în fosta Iugoslavie se vor închide toate rănile, una după cealaltă. Istoria contemporană se scrie cu foarte mult sânge: lucrurile o iau razna când diplomaţia eşuează. Şi parcă eşuează tot mai des.

Răbdare strategică & bombardamente umanitare

Marian Voicu — Sat, 03 Oct 2009 11:59:46 +0000

“Strategic patience” – aceasta a fost soluţia sugerată de Hillary Clinton georgienilor în chestiunea Abhaziei şi Osetiei de Sud.
Saakaşvili ştie că a pierdut şi cere satisfacţie. Georgienii îl acuză că a ascultat fară discernământ sfatul americanilor de a da o replică ruşilor şi a pierdut astfel 18% din teritoriul ţării, fără a mai pune la socoteală vieţile pierdute şi populaţia refugiată. De câteva luni, în Tbilisi au loc proteste şi ciocniri cu poliţia. Străzile principale au fost ocupate de corturile opozanţilor, veniţi din întreaga Georgie. Puterea i-a acuzat pe liderii acestora că fac jocul ruşilor.
Ruşii însă arată cu degetul spre Kosovo. Şi le amintesc americanilor că au bombardat Belgradul timp de 78 de zile.
Ĩn 1999 americanii au produs o nouă sintagmă pentru acţiunile asupra obiectivelor militare, cu pierderi colaterale civile: bombardamente umanitare.
Sârbii râd amar amintindu-şi această scuză geopolitică şi-i înjură gros pe americani.
Şi cu răbdare. Răbdare strategică.

Foto:

1. Belgrad, 2008
2, 3. Tabăra de refugiaţi, Gori, Georgia, 2009
4. Tbilisi, 2009

the chronicle » Serbia

Kosovo, după doi ani

Răbdare strategică & bombardamente umanitare