Douăzeci de ani de moarte clinică. Este România ţinută pe sedative şi, uneori, placebo. Este România care nu cunoaşte planuri pe termen lung, este România în care infinitul toceşte un cap de autostradă până se ajunge la celălalt, este România care cunoaşte o “reformă” fiscală la fiecare patru ani când noua guvernare crede că e mai deşteaptă decât precedenta. Continui să cred că România nu ţine pasul, că e mult, foarte mult în urma a ceea ce se întâmplă în ţările dezvoltate.

Hai să încercăm să ne vedem un pic în context: cu Asia nu avem, teoretic, nicio treabă din punctul de vedere al vreunei intervenţii/soluţii diplomatice active. Ambasadorii şi consulii sunt OK: leafa merge, sake-ul e cald, încă. China, portivit Forbes, are utilizatori de internet mai mulţi decât populaţia Americii, dar nici gând să democratizeze accesul la informaţie, să garanteze libera exprimare. Arestările sunt în continuare discreţionare, Partidul e puternic. Monolitic.

China continuă să exporte mărfuri extrem de ieftine (şi de proaste), absoarbe cantităţi enorme de capital, joacă pe degete o lume întreagă la Copenhaga, face cam ce vrea muşchii ei. Mai nou, se răţoieşte la Statele Unite din cauza unui „necesar” de cateva (şase) miliarde de dolari pentru care Washingtonul ar trebui să livreze armament Taiwanului (potrivit unui acord din ’79). Nu ne interesează, dom’le: câtă vreme ne vin şosete Nikke şi pantofi Adibas la Obor, totul e în regulă. Să fie ei sănătoşi. Dar lucrurile nu sunt aşa de simple, pentru că nu ne-ar plăcea deloc să strănute China, tocmai  când Obama şi-a pus fularul de mătase primit cadou de la reformatorii sistemului medical. Poate şi financiar.

Nici pe celălalt ţărm al Pacificului lucrurile nu sunt roze: Brazilia nu a reuşit nici până azi să adopte un model economic liberal (deşi au şosele şi zgârie nori construiţi de americani, îşi pierd minţile în samba şi sunt socialmente liberali – egal pluralism politic şi religios), Chavez mimează mugurii unei democraţii în Venezuela plictisit, probabil, de spectacolele de mimă la adresa liderilor americani din Nord, în Columbia conduc cartelurile şi, într-o foarte mică măsură, preşedintele Uribe.

Obama pur şi simplu a pierdut prin buzunare pachetul de stimulente acordat chiat la învestire – pachet menit să menţină şomajul la 8%, dar l-a pierdut de sub control până la 10% – iar acum se luptă cu deficitul, prognozat – spune The Economist – la 10% din PIB. Sunt însă şi alţi indicatori care te îngrijorează, după ideea potrivit căreia nu-ţi trebuie mereu busolă ca să ştii unde e nordul. Un indicator de „sănătate” pentru economia Americii este gradul de mobilitate al workerului. Oamenii nu mai „migrează”: nu se mai mută pentru joburi mai bune, pentru că joburi nu mai există. Şi asta e rău. Ne pasă? De ce ne-ar păsa? Who the f..k cares, dacă până şi controversatul scut anti-rachetă nu bate până la Vaslui? O să ieşim cu pistoalele Carpaţi şi o să-i facem praf, oricare ar fi ei.

O să-i facem, cu o singură condiţie: să nu (ne) fie militarii plecaţi pe alte fronturi, pe solde mai bune, undeva la mama dracu’ unde nici măcar Blair nu a fost în stare să demonstreze că au existat planuri (măcar) pentru arme de distrugere în masă. Avem un Orient Mijlociu mai fragil ca oricând: Iranul pare să aibă capabilităţi nucleare şi suficientă dorinţă la nivel înalt să le folosească. Discursul vituperant rostit de Ahamdinejad la adresa Israelului, coroborat cu anumite calcule ale spionajului israelian privind data la care Teheranul ar putea avea un focos nuclear funcţional, face din 2010 un an  periculos. Daca Israelul intervine preemptiv – şi s-ar putea s-o facă, deşi nu mai e la fel de agil militar ca altădată – începem să cântăm, ca-n bancul ăla stupid, Toată lumea, Toată lumea, Sare-acum cu mine… Nu ne mai salvează nici „revoluţia Facebook”, nici simpaticii prezentatori de la Al Jazeera în engleză.

Dar, dragii mei, astea nu sunt lucruri care să conteze. Pentru simplul motiv că pe noi nu ne interesează ce fac alţii. Avem problemele noastre: caştigul la Loto, Bahmuţeanca, cazurile de la Acces Direct şi Trădaţi în dragoste, colecţiile de cărţi frumoase, ştirea şi fata de la 5. Tembelismul naţional. Dictatura ignoranţei care ne aduce un pas mai aproape de marasm.

Dar, până la urmă, nu aşa merg lucrurile?

(foto ianuarie 2010, Rareș Petrișor)

Alţii, entuziaştii opimişti şi comentatorii oficiali, văd deschizându-se o nouă eră a relaţiilor între America si lumea musulmană. Un speech în sine nu schimbă foarte mult, imediat. Insă, dacă suficienţi oameni îl iau în serios, s-ar putea să schimbe pe termen lung.

La numai două zile după speech, Hillary Clinton a declarat că nu există nici un fel de acord secret între administraţia precedentă şi Israel cu privire la extinderea coloniilor în fâşia de Vest, ceea ce a dus automat la adâncirea diferendului între Statele Unite si Israel.

Duminică, la alegerile din Liban coaliţia pro-occidentală a câştigat în faţa Hezbollah, aceştia din urmă asigurându-şi doar 57 de locuri din cele 128 ale parlamentului Libanez. Restul sunt detinute de alianţa condusă de Saad Hariri. Prezenţa la vot a fost de peste 50%, o victorie politică în sine, în contextul generalizat al creşterii apatiei politice la nivel global, cifra indicând cea mai ridicată prezenţă la urne în ultimii 20 de ani. 

Pe 12 iunie vor avea loc alegeri prezidenţiale în Iran. Cel mai important rival al lui Ahmadinejad este Mousavi, fost premier în timpul războiului Iran-Iraq. Aceste alegeri vor fi decise de prezenţa – sau absenţa – la vot a tinerilor sub 30 de ani din Iran. Mousavi nu este o persoană străină de sistem, însă este un reformist moderat care ar putea lucra din interior pentru schimbari graduale în Iran.

Dacă ar fi să îi ascultăm pe tinerii hip din Iran, asta îşi şi doresc: să lucreze cu ce au şi să construiască pe ceea ce există deja – spune „Nobody”, un rapper din scena underground iraniană, pentru BBC.

Cine aşteaptă o schimbare radicală în Orientul Mijlociu se înşală profund. Diplomaţia aduce după sine schimbări prin înţelegerea perspectivei celuilalt, nu prin încercarea de a-l transforma în imagine identică. Probabil ca acesta este preceptul pe care noua administraţie americană îl aplică în relaţia cu Orientul Mijlociu.

Memoria colectivă din regiune este şi ea o provocare pentru retorica pe care speech-ul preşedintelui american va incerca sa o folosească. Se va vorbi de reconciliere?; de respect reciproc?; dar de justiţie? Nu numai Abu Ghraib dar şi Guantanamo sau Haditha sunt episoade greu de uitat pentru populaţiile din regiune.

Obama urmează să se adreseze lumii musulmane de la Cairo, o locaţie care pune probleme. Relaţia privilegiată a Statelor Unite cu Egiptul, începută odată cu semnarea păcii între Israel şi Egipt, a dus în această din urmă ţară la formarea unei elite politice conducătoare care nu renunţă la putere şi care poate fi uşor caracterizată drept dictatorială. Acest lucru a fost speculat de Al Zawahiri, numarul doi Al Qaeda, care a “întors” retorica democraţiei împotriva Statelor Unite – Egiptul fiind în orice standard departe de forma modernă de guvernare democratică.

Probabil că cel mai mare inamic al discursului lui Obama este însăşi popularitatea sa şi aşteptările formate. Dincolo de cuvântul adresat este foarte probabil că regiunea aşteaptă de la el fapte. Iar multe acţiuni, dacă sunt doar punctuale şi nu indică o schimbare de politică clara a noii administraţii americane, se vor pierde în nisipurile mişcătoare ale relaţiilor de inderdependenţă complicate între Orientul Mijlociu și politica globală.