“I know everybody here is on a 24-hour news cycle. I’m not.”

Acestea sunt cuvintele cu care Obama a contracarat critica republicană venită din partea fostului sau contracandidat John McCain şi a altor “hardliners” care preferă să reacţioneze pe baza impusurilor de moment. Senatorul republican Lindsay Graham din Carolina de Sud l-a caracterizat pe Obama ca fiind “timid şi pasiv”, iar din declaraţiile lui John McCain rezultă că Obama ar fi trebuit să meargă la razboi şi să “ajute” demonstraţiile pentru a răsturna regimul republicii Islamice.

Dar, oare, demonstraţiile cer răsturnarea regimului în totalitate? Este Mousavi un leader non-Islamic?

Observaţia atentă asupra a ceea ce demonstranţii înşişi cer ar putea dovedi contrariul: Ahmadinejad şi regimul actual apar de fapt ca fiind un tip de oligarhie care a radicalizat şi trădat idealurile revoluţiei Islamice, nu continuatorii unui proiect politic care să ofere o alternativă democratică adaptată lumii musulmane – aşa cum revoluţia s-a prezentat iniţial.

În 1953, prin intermediul CIA, administraţia americană a intervenit în Iran, înlăturându-l pe primul ministru de atunci, Mosadeq, şi restaurând regimul Shahului Mohammed Reza Pahlavi; unii istorici spun că a fost exact această acţiune care a pus bazele a ceea ce avea să urmeze 25 de ani mai tarziu: Revoluţia Islamică.

Ceea ce Obama, prin acţiunea lui măsurată şi prin perspectiva pe care o propune asupra Iranului – una de aşteptare şi înţelegere a fenomenului şi a resorturilor sale intime – dă dovadă de o înţelegere mai bună a ciclurilor istorice care sunt mult mai lungi de 15 zile.

O intervenţie deschisă a administraţiei americane acum în Iran, aşa cum spun unii republicani că ar fi necesară, ar fi posibil să ducă la o repliere a populaţiei în sine şi la coagularea acesteia împotriva unei astfel de intervenţii. Iranienii au o memorie istorică mult mai lungă, populaţia îşi aminteşte foarte bine nu numai momentul 1953 ci şi perioada 550 î.H., când Darius I conducea lumea.

Sunt, de altfel, şi singurul popor pe care îl cunosc care recita poeţi naţionali care au trăit acum 1000 de ani. Mă refer, evident, la Hafez, Sa’adi sau Khayyam. Pe de altă parte, o astfel de acţiune pripită ar da “apă la moara” celor în putere acum, care deja folosesc tehnică idenitificării unui pericol exterior pentru a linişti spiritele. Dacă acel inamic s-ar şi materializa, nu ar face decât să le dea dreptate.

În concluzie, politica facută în cicluri mediatice ajutate de posturi de televiziune precum FoxNews este poate eficientă în state precum Arizona sau Carolina de Sud, a căror populaţie nu a depăşit fizic limitele geografice ale propriului stat (şi în nenumărate cazuri ale propriului oraş) însă la nivel global ar produce efecte perverse pe care, sincer, nu aş dori să le simt pe pielea mea.

Citesc, într-un articol de azi din presa americană, că administraţia Obama are un program de 25 miliarde $ (da, 25 de miliarde!) numit Advanced Technology Vehicle  Manufacturing Program. Ce doreşte ministrul energiei, dl.Steven Chu, prin asta? Să obţină maşini cu 25% mai puţin poluante decât cele produse cu tehnologii până în 2005.

Primul împrumut, de aproape 6 miliarde de dolari, se duce către Ford, care va retehnologiza uzinele din 5 state. Un alt împrumut va fi dat Nissan, pentru a ajuta o uzină din Tennessee care urmează să producă maşini electrice. Jumătate de miliard va primi Tesla Motors ca să construiască, de la zero, un automobil electric.

Şi ţi se ţuguie din nou buzele întru plescăitul amar al micimii: când s-a discutat serios în România despre calitatea vieţii? Nu vezi decât amenzi de tip GOSTAT (fostele Gospodării ale Statului – P.C.R.) date unor societăţi care poluează. În rest, discuţiile sunt prinse de nişte plase cu ochiuri mari din care reuşesc să scape deopotrivă autorităţi şi poluatori.

La limita dintre compromis şi extincţie,  cu riscul unui astm urban bătând mereu la uşă, realizez că trăim vieţi paralele. România sădeşte macarale în inima parcurilor, cultivă garaje improvizate pe fiecare metru pătrat de iarbă, spulberă cu fiecare zi care trece şansa de a ne recupera plămânii. Măcar plămânii, pentru că mi-e la fel de teamă de apa pe care o bem, de mâinile nespălate ale celor din alimentaţie, de indolenţă (care ucide pe capete) şi, finalmente, de prostie, cea mai teribilă armă of them all.

Astăzi, Partidul Frustrării Naţionale – o altă utopie de apartament – a mai câştigat un membru.

Alţii, entuziaştii opimişti şi comentatorii oficiali, văd deschizându-se o nouă eră a relaţiilor între America si lumea musulmană. Un speech în sine nu schimbă foarte mult, imediat. Insă, dacă suficienţi oameni îl iau în serios, s-ar putea să schimbe pe termen lung.

La numai două zile după speech, Hillary Clinton a declarat că nu există nici un fel de acord secret între administraţia precedentă şi Israel cu privire la extinderea coloniilor în fâşia de Vest, ceea ce a dus automat la adâncirea diferendului între Statele Unite si Israel.

Duminică, la alegerile din Liban coaliţia pro-occidentală a câştigat în faţa Hezbollah, aceştia din urmă asigurându-şi doar 57 de locuri din cele 128 ale parlamentului Libanez. Restul sunt detinute de alianţa condusă de Saad Hariri. Prezenţa la vot a fost de peste 50%, o victorie politică în sine, în contextul generalizat al creşterii apatiei politice la nivel global, cifra indicând cea mai ridicată prezenţă la urne în ultimii 20 de ani. 

Pe 12 iunie vor avea loc alegeri prezidenţiale în Iran. Cel mai important rival al lui Ahmadinejad este Mousavi, fost premier în timpul războiului Iran-Iraq. Aceste alegeri vor fi decise de prezenţa – sau absenţa – la vot a tinerilor sub 30 de ani din Iran. Mousavi nu este o persoană străină de sistem, însă este un reformist moderat care ar putea lucra din interior pentru schimbari graduale în Iran.

Dacă ar fi să îi ascultăm pe tinerii hip din Iran, asta îşi şi doresc: să lucreze cu ce au şi să construiască pe ceea ce există deja – spune „Nobody”, un rapper din scena underground iraniană, pentru BBC.

Cine aşteaptă o schimbare radicală în Orientul Mijlociu se înşală profund. Diplomaţia aduce după sine schimbări prin înţelegerea perspectivei celuilalt, nu prin încercarea de a-l transforma în imagine identică. Probabil ca acesta este preceptul pe care noua administraţie americană îl aplică în relaţia cu Orientul Mijlociu.

Pe 29 aprilie se fac 100 de zile de când Barak Obama a depus jurământul de preşedinte al SUA. Al 44-lea. Niciunul dintre ei, de la Roosevelt încoace, nu a preluat o economie atât de  bolnavă şi o Americă atât de derutată. E adevărat că niciunul nu a fost precedat de George W.Bush şi de echipa lui. Numărând înapoi, de la 100 la 1, în fiecare zi de mandat Barak Obama a luat o decizie care a ţinut prima pagină a presei din întreaga lume. Dar nu de mega-planurile de salvare a băncilor şi de relansare a economiei vreau să vorbesc, ci despre primele decizii. Ştiţi ce a făcut Obama a doua zi după jurământ? A hotărât să desfiinţeze extrem de controversata închisoare de la Guantanamo, iar în ziua următoare a interzis folosirea tehnicilor dure de interogare a suspecţilor de terorism. Europa s-a trezit cu o pisică aruncată peste Ocean, mai precis în situaţia de a trebuie să declare public dacă vrea sau nu să ajute America primind deţinuţii rămaşi fără celule. Şi fostul secretar de stat, Condoleezza Rice, s-a trezit într-o situaţie deloc de invidiat: aceea de a fi fost, în 2002, pe când era sfătuitorul lui Bush în materie de securitate naţională, unul dintre primii oficiali care au aprobat simularea înecului ca tehnică de interogare a suspecţilor de terorism. Senatul spune acest lucru desluşit, după luni de zile de polemici aprinse pe tema abuzurilor CIA. Şi-atunci, nu există un alt moment mai potrivit decât cel de acum pentru promovarea metodei Jedi de interogatoriu…”Patentul” este deţinut de un poliţist britanic, care se declară de confesiune Jedi, ordinul călugărilor-cavaleri din “Războiul Stelelor”…Pam Fleming, de 45 ani, agent de poliţie la Glasgow, în Scoţia, a declarat pentru “Police review“, o publicaţie din grupul Jane’s, că reuşeşte să fie mai eficient în combaterea criminalităţii şi delincveţei din oraş practicând tehnica Jedi de manipulare a spiritului, numai şi numai pentru a ajunge la adevăr. Fleming nu e un solitar în credinţa sa. Statisticile naţionale britanice arată că la recensământul din 2001, 390.000 de persoane s-au declarat de confesiune Jedi.