Am citit pentru dvs. romanul care-a luat National Book Award la finalul anului trecut. Mint, de două ori chiar. Mai întâi, n-am citit pentru dvs., ci numai şi numai pentru mine – a fost, probabil, una dintre cele mai egoiste plăceri livreşti din ultima vreme. Am schimbat două-trei vorbe şi zâmbete cu autorul în mai 2009, mi-a şi dat autograf pe Zoli, m-a şi convins (iar ăsta e un lucru cu adevărat remarcabil) să-i mai acord o şansă lui Zola. Îi urmărisem romanul încă dinainte de apariţie şi simţeam că se află în pericol să-mi placă foarte mult. În al doilea rând, nici măcar nu l-am terminat de citit. La jumătate a trebuit să mă opresc şi să-mi trag sufletul. Colum McCann, irlandezul care trăieşte de câţiva ani la New York, scrie atât de bine, încât la un moment dat ţi se face greaţă. Nu poţi să înghiţi atâta literatură bună dintr-o dată. Citind faimoasele citate de pe coperta întâi, a doua şi a patra (pe multe din ele le puteţi găsi aici), am rămas mirată de entuziasmul unanim al criticii şi de folosirea încăpăţânată a cuvântului „senzual” în descrierea scrisului lui McCann. După primele pagini însă, am fost convinsă de forţa scriiturii lui, care e, într-adevăr, condensată, acaparantă, senzuală. Felul în care McCann aşază cuvintele, lovindu-le unul de altul ca şi cum ar vrea să le pună într-un poem, face din Let the Great World Spin genul de lectură “asistată”,  pentru care ai nevoie de un creion şi-un carneţel (nu vrei să uiţi nimic, nici un „I stand in the mess of myself” sau un „Corrigan was full of open doors”). Şi, ca şi cum asta n-ar fi de ajuns, acelaşi roman e şi polifonic, şi foarte bine documentat (McCann a stat în bibliotecă luni întregi, a mers pe teren cu detectivii de la criminalistică, a vorbit cu tot felul de oameni şi, în general, a deschis ochii foarte bine), şi o reconstituire a zilei în care a avut loc „crima artistică a secolului”. Aşa a botezat Paul Auster traversarea aerului dintre cele două turnuri gemene, înfăptuită (ilegal) pe 7 august 1974 de Philippe Petit, funambulul roşcat şi franţuz de numai 24 de ani. Numele lui Petit n-apare nicăieri în carte, pentru că Let the Great World Spin nu e despre Petit, ci despre oamenii care l-au văzut în ziua respectivă, care s-au oprit îngrijoraţi în mijlocul străzii, cărora nu le-a venit să-şi creadă ochilor şi care, de fapt, s-au ciocnit unii de alţii fără să fie avertizaţi de nimeni, s-au ciocnit şi au înţeles cam ce vrea să spună motto-ul romanului: „All the lives we could live, all the people we will never know, never will be, they are everywhere. That is what the world is.” (Aleksandar Hemon, The Lazarus Project). Un aer plin de posibilităţi,  asta găseşti în Let the Great World Spin. Şi, ca să vă convingeţi şi singuri, aveţi aici primele 17 pagini ale romanului. (Evident, cartea e şi despre 9/11. Dar, pentru un cititor ne-american ca mine, povestea asta n-are destulă forţă simbolică pentru a ieşi din background, ceea ce nu e deloc un lucru rău.)

Let the Great World Spin se asortează perfect cu Man On Wire (Oscar pentru cel mai bun film documentar în 2008), realizat de James Marsh după To reach the clouds: my high wire walk between the Twin Towers (o carte pe care, de altfel, au refuzat-o 27 de editori şi pe care au lăudat-o apoi Herzog, Forman şi Auster). Acum vă rog să fiţi atenţi, pentru că am să vă şoptesc ceva: Man On Wire e integral pe trilulilu.ro, prin grija lui pantacruel. Aşa că nu mai aveţi nici o scuză ca să nu vedeţi cum şi-a pregătit artistul lovitura timp de 6 ani (trucuri, prietenii neaşteptate, deghizări, acte false, mii de ore se supraveghere, machete din chibrituri), şi să nu vă opriţi respiraţia, ascultând un Satie delicat şi uitându-vă la Philippe Petit care se întinde pur şi simplu pe cablu, apoi se ridică, face o reverenţă şi-şi continuă plimbarea. A fost, se spune, unul din cele mai frumoase cadouri pe care cineva le-a făcut vreodată unor necunoscuţi. „De ce, mă tot întrebau. N-am avut nici un de ce”. Mersul lui e-un fel de arăta cum poţi face un poem atunci când nu ştii (sau nu vrei) să-l scrii. „Trebuie să exersaţi revolta”, spune Petit, trebuie să fim funambuli, spun eu, şi cam atât.

„Adio, Ada Kaleh”, în Medgidia, oraşul de apoi de Cristian Teodorescu

Prima piesă a asortării e o piesă foarte scurtă – a doua povestire (sau al doilea capitol, depinde cum vreţi să-i spuneţi) din excelentul roman al lui Cristian Teodorescu, apărut la finalul anului trecut. Zic „excelent” măsurându-mi cuvintele cât se poate de riguros – Medgidia esta una din cele mai bune cărţi de proză românească pe care le-am citit în ultimii ani. Alcătuită din peste o sută de scurte povestiri, clocotind de viaţă şi foşnind de personaje de care te lipeşti ca degetele de borcanul cu miere, Medgidia te ia pe sus şi te duce în anii 40, într-o vreme când istoria se grăbea cumplit să dea peste cap bunul mers al lucrurilor. În economia cărţii (pe care nu o veţi mai lăsa din mână, vă garantez), „Adio, Ada Kaleh” e prilej de-a prezenta cuplul în jurul căruia se vor înfăşura şi desfăşura firele narative ale romanului. Virginica, rămasă orfană, e luată de mătuşile ei pe insula Ada-Kaleh, unde i se dau „lecţii cum se conduce o gospodărie”. Tot mătuşile i-l prezintă pe Fănică, un tânăr „grăsuţ şi îngrijorător de negricios la faţă”, pe care Virginica, deşi nu-l place, o să-l ia de bărbat ca să scape de mătuşi. Numai că în ziua nunţii bacul se rupe şi mirii, ca să ajungă unul la altul, se întâlnesc la jumătatea drumului. Pe Dunăre. Virginica şi Fănică Theodorescu sunt bunicii lui Cristian Teodorescu. Nu vă spun mai mult şi sper c-o să citiţi Medgidia de la prima până la ultima pagină, cuceriţi de farmecul realismului nu magic, ci doar aşa cum apare el în toate cărţile bune.

„Ada-Kaleh, Ada-Kaleh…”, de Mircea Cărtărescu, în Lettre Internationale, nr. 71, toamnă 2009

A doua piesă e genul de favoare pe care un scriitor le-o face cititorilor săi din când în când. După un Orbitor monumental, Cărtărescu dă un semn de viaţă literară, o proză scurtă în faţa căreia te înclini cu respiraţia tăiată. Apărută mai întâi într-un tablou din camera copilului de 9 ani, Ada-Kaleh invadează spaţiul intim al naratorului, îi regizează visele şi îi stărneşte curiozităţile. Deşi nimeni din cei cărora le cere lămuriri nu văzuse vreodată insula cu ochii lui, „toţi ştiau, Ada-Kaleh era-n ei ca un organ vital, ca un fel de pancreas imaginar sau chiar ca o inimă”. În 1970, insula, un paradis de deserturi turceşti şi sirop de trandafiri, e nivelată şi inundată, spre gloria eternă a hidrocentralei de la Porţile de Fier. Istoria ei e refăcută de narator din documente şi mărturii, imaginea închipuită prinde contur, până când relieful scufundat e acoperit de trupurile celor care-au încercat să fugă din România comunistă trecând Dunărea. Întâlnirea dintre cel fascinat şi obiectul fantasmelor sale are loc într-o noapte a anului 1998, în timpul unei plimbări cu barca pe noul lac de acumulare: dedesubt, Ada-Kaleh respiră printre peşti adormiţi şi întoarce către sufrafaţa apei un chip familiar. „Mi-am amintit atunci că adânc în creierul nostru există o zonă numită Insula. Că toţi avem o insulă scufundată în apele minţii, şi pe care-o căutăm cu disperare, ca pe diamantul topit al fiinţei noastre. Că noi înşine şi lumea noastră suntem adânc scufundaţi, în apele timpului şi-ale memoriei universale, ca o Ada-Kaleh ce nu va mai fi niciodată reală.” Daţi uitării încă înainte de a ne naşte, surpând străzile pe care păşim, ne întreţinem fantasmele existenţelor noastre cu ficţiuni asemeni acestei desăvârşite „Ada-Kaleh, Ada-Kaleh…”.

„Ada-Kaleh”, Aievea

Albumul „Cinema” e un cadou pe care formaţia Aievea l-a făcut la finalul lui 2009 fanilor săi. Adică l-a dat la descărcat pe propriul site. Un electrojazz de cea mai bună calitate, făcut de muzicieni unul şi unul (Vlaicu Golcea şi Marta Hristea sunt doar doi dintre ei), cam asta puteţi găsi dacă ascultaţi „Cinema”. Plus o piesă care se cheamă „Ada-Kaleh” („Ce minunat a-nflorit/ Iubirea, floare de cais,/ Ada-Kaleh, Ada-Kaleh,/ Tu creşti iubirea mea din vis”). Din insula scufundată au mai rămas, scrie Cărtărescu în proza lui, „numai un cântec, „Ada-Kaleh, Ada-Kaleh”, compus de Eli Roman pe versuri de Grigoriu şi un roman, „Nopţi la Ada-Kaleh”de Romulus Dianu, uitate şi ele de mult.” Dacă romanul e într-adevăr uitat, melodia nu e: cei de la Aievea au prelucrat-o pe noul lor album, transformând-o într-o languroasă poveste de-amor, de ascultat în timp ce plimbaţi linguriţa printr-un şerbet dulceag, într-o după-masă mai caldă ca astea de-acum.

P.S. Data viitoare o să mai scurtez asortarea, să nu mai ajungă aşa de lungă.

Cartea se cheamă Ravensbrück şi e scrisă de suedezul Steve Sem-Sandberg. Pe copertă (nu ştiu dacă e alegerea editurii Humanitas, dar e cam nefericită) ni se explică despre ce e vorba: „Adevărata poveste a Milenei Jesenká, destinatara scrisorilor lui Kafka”. Spre norocul nostru, nu e vorba numai de-atât. Romanul lui Sem-Sandberg regăseşte nu doar temperatura potrivită a unei Europe aflate în pragul prăbuşirii, ci reface în acelaşi timp spaţiul interior al unei femei care nu e dispusă să renunţe nici o clipă la împotrivire. Milena a fost traducătoare şi jurnalistă („A fi jurnalist e o îndeletnicire ciudată. Nu ţi se cere aproape deloc talent, nici măcar prea multă seriozitate. Poate că doar cei care nu reuşesc să înveţe altceva devin jurnalişti.”), a trăit în Viena şi Praga, a prins cele două războaie mondiale, a râs mult, a fost internată de propriul tată într-o clinică de psihiatrie (ca să se vindece de o iubire nepotrivită), a mai furat din când în când câte-un colier de la vreo cunoştinţă mai bogată, s-a îndrăgostit mereu de cine nu trebuie, a cunoscut lumea bună a Pragăi (de fapt, ea era lumea bună), a fost dependentă de morfină şi militantă comunistă, a şocat şi-a înfuriat, a corespondat cu Kafka o vreme, şi şi-a petrecut (dacă „a petrece” e verbul potrivit aici) ultimii ani din viaţă în lagărul de la Ravensbrück.

Documentat până la ultima respiraţie – uneori ai impresia că Sem-Sanberg a stat ascuns în mintea Milenei chiar şi-atunci când femeia visa – , romanul descrie rece, precis şi tăios descompunerea lumii şi graba cu care oamenii se repezeau să-şi sape propria groapă. De aceea, n-am găsit coloană sonoră mai potrivită decât albumul Memoryhouse al lui Max Richter, compozitorul german care a făcut OST-ul de la Waltz with Bashir. Memoryhouse (BBC, 2002), la fel ca Ravensbrück, înaintează în fragmente, reia aceeaşi temă, deschide acolade de suferinţă şi devine în cele din urmă un thriller al memoriei mereu treze. N-ai voie să tragi aer în piept, aşa că respiri abia auzit, ca atunci când Milena vedea pe fereastră cum sunt duse deţinutele la execuţie (November), scrii scrisori de dragoste fără destinatar (Sarajevo), ţi se pare c-o auzi pe Maria Ţvetaeva recitând (Maria, The Poet, 1913), ştii că „bezna nu e în afara ta, în jurul tău, ci în interiorul trupului tău şi că încetul cu încetul va pune stăpânire pe tine şi te va sufoca, te va înghiţi cu totul” (Last Days).
Şi, pentru că văd c-am reuşit să fac o asortare în negru, promit că data viitoare o să ne înveselim mai mult.

Alte asortări posibile: Corespondenţa lui Kafka; Toate frumuseţile lumii, de Jaroslav Seifert

Dacă aţi bifat varianta A, înseamnă că sunteţi un individ special. Aveţi probabil între 30 şi 50 de ani şi v-aţi făcut o adresă de mail de nevoie: cineva trebuia să trimită reclamaţii urgente la protecţia consumatorului şi fisc. M-ar bucura dacă ne-aţi spune cum aţi ajuns pe site-ul The Chronicle şi mai ales ce sesizare doriţi să faceţi.

Dacă aţi bifat varianta B, înseamnă că sunteţi un individ special. N-aţi ales A, pentru că vă plac domnişoarele din metrou care citesc. Şi cele din autobuz, şi cele din tramvai. Eu nu sunt una din ele, dar, în ciuda acestui defect, voi avea o rubrică bilunară la The Chronicle. O rubrică pe care m-am gândit s-o numesc „Literatură asortată” şi care va funcţiona aşa: o dată la două săptămâni, am să asortez o carte cu altă carte, cu un film, cu o muzică sau cine mai ştie cu ce. Într-un fel, o să fie ca la război. Ca la jocul de cărţi război, atunci când ţie îţi vine un popă de pică, iar adversarului un popă de caro. Cei doi popi îşi ţin piept unul altuia, sunt din aceeaşi familie regală (cam fratricidă, ce-i drept). Sau ca în clasa a unşpea, când am citit On the Road ascultând câteva zile la rând un dublu cd Charlie Parker. Sunt lucruri care se potrivesc de minune împreună, care se asortează după regulile interne ale emoţiilor şi capriciilor, lucruri care se lipesc unul de celălalt indiferent de voinţa noastră.

Care e scopul rubricii ăsteia? În nici un caz unul eroic sau revoluţionar. „Literatură asortată” va scoate la iveală potriveli mai mult sau mai puţin presimţite, legături fine ori de-a dreptul grosolane, carnete de bal uitate. Pe lângă toate astea, e de la sine înţeles că aştept de la cititori tot felul de reţete personale care să poată intra în „Antologia literaturii asortate”, în pregătire la editura Bart.