Ne aflam in mijlocul unei perioade dificile pentru sport si pentru cei care ii iubesc metaforele. Recesiune, criza, contractie financiara si, peste toate, o nestavilita inflatie a indiferentei. Sportul sufera inecat in nestiinta si ratacit in pamflete. Pentru ca figurile de stil au o particularitate periculoasa; explica, insa si mai mult ascund.

Peste tot in lume, fratele aliat al sportului, jurnalismul sportiv, se bucura de o recunoastere “generoasa” in societate; este numit animalul de casa al showbiz-ului sau raionul de jucarii al mass-media; un oxymoron privit prin perdeaua antica a sintagmei piine si circ. De ce nu este jurnalismul sportiv un oxymoron? Raspunsul este simplu si l-au dat altii, aflati, din pacate, foarte departe de Dimbovita. Jurnalismul sportiv este ideologic si reflecta relatiile de putere din societate. Sau asa stau lucrurile in lumea buna. Acolo unde este un business mai voluminos decit cinematografia sau industria de automobile. Folosit ca instrument de marketing politic, sportul este desigur, foarte eficient. Insa ce primeste sportul in schimb? In orasul lui Bucur atletii profesionisti par a fi transformati in marfa sezoniera la cerere, iar antrenorii in ingrijitori de jucatori fara drept la replica. Ce este sportul asadar si care sunt valorile lui? Avem un conflict intre simbolurile venite din interior si finantele venite din afara? Care este ordinea si de ce este atit de greu ca aceste doua tipuri de valori sa se ingaduie reciproc?

În anii ’90, în jurnalismul românesc existau dezbateri intestine legate de felul în care România – şi, implicit, felul în care era conceput conţinutul editorial al unei gazete sau jurnal de ştiri – se raportează la evenimentele internaţionale.

Ca să vă faceţi o idee, pe vremea când începeam să lucrez la ştiri în TVR calupul de ştiri externe avea (cel puţin) 20 de minute, în economia unui jurnal de o oră, neîntrerupt de publicitate/promo.

În presa americană se merge pe principiul around the clock, around the block = acum şi aici. Nu ăsta este însă motivul, că tot veni vorba, pentru care americanii sunt prezentaţi în sondajele lui Leno cum că habar n-au unde e Marocul, Elveţia…

În anii două mii, interesul românului consumator de informație, călăuzit de presă, a început să se învârtă în jurul stomacului și problemelor sale adiacente – creierul, cultura generală nefiind unele acute.

Nu-mi imaginez cum altfel un incident – care acum câţiva ani ar fi creat ediții speciale, ar fi adus analiști în platou, ar fi generat tone de hârtie – cum este testul nuclear al Coreii de Nord lasă cvasi-rece mass media noastre. Nu pot fi convins nici în ruptul capului de calitatea de INFORMAŢIE a faptului că dl.Băsescu a pus mâna pe un cârnat în Bucovina sau dl.Vanghelie e un pacheţel de problemuţe.

Nici nu pun aceste două subiecte, testul şi cârnatul, pe acelaşi plan, însă ele reflectă direcția îngrijorătoare a felului în care creşte nepăsarea în animalul social român.

Sunt într-o sală cu juraţi surzi în fața cărora pledez prin gesturi pentru egalitatea de distribuție a informației: dați, dom’le, și subiecte de cacao, cărora le lipsesc doar versurile de karaoke, dar dați-ne și subiecte de calitate.

Vrem să știm cum arată şi cârnații de la Wal-Mart, care mai e piața cărnii de câine în Asia, ce se mai mănâncă prin Rusia, cât mai costă Jaguaru’ la mâna a doua în Regat și ce mai fac jmekrii ăia frumos colorați în Tibet.

Ah, și ce se mai întâmplă prin țară când nu avem violuri, crime, căderi de pe bloc și Festivalul Național de Caterincă. O să murim naibii într-o zi și n-o să fim acasă.

A scris trei cărți despre Orientul Mijlociu. Relatează din zona de conflict – tot Orientul Mijlociu – de 30 de ani. A început cu Financial Times; acum lucrează pentru The Independent. Patrick Cockburn, un exemplu de dedicare, un jurnalist care nu pare să zâmbească foarte des și care aseamănă ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu cu un alt Război Mondial. Premiul Orwell este cea mai înaltă distincție britanică decernată anual unui jurnalist politic și unui autor de carte politică.