Întregul înţeles al cărţii poate fi exprimat prin cuvintele: ceea ce se poate în genere spune, se poate spune clar; iar despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.

Wittgenstein

Citiţi câteva pagini aici.

Şi, mai ales, cum să justificăm o bibliotecă privată.

Volumul poate fi cumpărat de aici, la preţul de 23 de lei.

George Şerban: Ce carte/cărţi citiţi acum?
Iulian Comănescu: „Steve Jobs” de Walter Isaacson. M-am bucurat să pot să o pre-comand pe Kindle (ceva mai ieftin) şi să o primesc în rând cu lumea civilizată. Cartea e interminabilă şi mai ales concludentă pentru vremurile pe care le trăim, conţine multe întâmplări care au o morală practică şi dezinhibă organizaţional, dacă pot spune aşa, fiindcă Steve Jobs era la rândul lui o specie de dezinhibat organizaţional. Mai răsfoiesc în paralel „Jazz Life” a lui William Claxton, un album cu care ai putea să spargi capul cuiva, pe care l-am găsit foarte ieftin la Bastilia Librarium, şi aici e destul de clar de ce, mă interesează jazz-ul şi Claxton e unul din fotografii clasici ai lui, vezi şi ce-a făcut cu Chet Baker pe williamclaxton.com. La viitorul apropiat, avem pe undeva ultimul Houellebecq, şi probabil că o să-l consum rapid în vacanţă. N-am mai citit beletristică de câteva luni, cred. Mă hrănesc cu filmele lui Wim Wenders, care tot despre comunicare mi se pare că sunt.

G.Ş.: De ce vă temeţi cel mai mult?
Iulian Comănescu: Habar n-am. Aveam nişte stări de anxietate că o să mor foarte curând, mi-am făcut acum vreun an şi mai bine analizele, şi nu stau nici pe departe atât de rău, m-am liniştit. Pe lângă faptul că n-am murit.

G.Ş.: Electric sau acustic?
Iulian Comănescu: Oricare, dar foarte rar amestecat. Instrumentele electrice se combină foarte greu cu cele acustice sau, altfel spus, rezultă în tot felul de preluări clasice vulgarizate. Altfel, pendulez de la Goldberg-ul lui Gould la postumele lui Hendrix, urletele de Hammond ale lui Jon Lord la Miles acustic sau electric, cu uşurinţă. Mai nou, mi-am descoperit şi nişte pasiuni ruşinoase ca brit pop-ul (Blur) sau Queens of the Stone Age, care nu ştiu unde se clasifică, dar au un angst inteligent, faţă de grohăiala tipică a unui anumit gen de roacări.

G.Ş.: Ce este adevărul?
Iulian Comănescu: Dacă aş şti şi aş spune, cred că aş provoca pe lume un cataclism mai mare decât cel care a dus la extincţia dinozaurilor. În acest caz, aş inventa o scuză cu dinozauri.

G.Ş.: Unde sunteţi acum?
Iulian Comănescu: „Acasă, la birou” e un răspuns prea banal, aşa că o să adaug că o parte din mine se găseşte în fereastra asta de Word, o alta în mail, unde cineva tocmai îmi confirmă că a primit un text de la mine şi altcineva mă suduie, încă una în Google+, unde o doamnă pe nume Yvette Depaepe a postat nişte fotografii minunate cu Yellowstone, mai e o bucată în iTunes unde cântă nişte chestii Sufi, pe care mi le-a adus soţia din Turcia. În ultima vreme, ne multiplicăm tot mai des în diferite spaţii virtuale şi asta nu e deloc rău în sine, cât timp nu pierdem contactul cu fizicalitatea.

G.Ş.: Credeţi în viaţa de apoi?
Iulian Comănescu: Nu prea. Mi se pare o ipoteză incredibil de optimistă. Dar aş vrea să sper. Cred că necredinţa în ea ne face necredincioşi.

G.Ş.: Care este cel mai straniu lucru care vi s-a întâmplat?
Iulian Comănescu: Poate acela că m-am trezit că fac bani buni cu ceea ce-mi place : scris, internet, jurnalism, televiziune, consultanţă, şefuitul oamenilor care scriu şi „internează”, mai ştiu eu ce… Mă tot gândesc la cei care trebuie să lucreze la ceva ce nu le place, ca să-şi ducă traiul. Am un prieten care ar putea fi jurnalist strălucit, fotograf strălucit, blogger strălucit, dezvoltător de internet strălucit: are toate atributele tehnice şi, în general, şi bagajul biografic, dar n-are nicio tragere de inimă şi suferă din cauza asta. Inclusiv la portofel.

G.Ş.: Care este cel mai sentimental cântec pe care l-aţi ascultat vreodată?
Iulian Comănescu: „Ascultat” sau „auzit”? Mă gândesc acum la Frank Sinatra. M-a enervat dintotdeauna, dar în vară am ţinut un training de două săptămâni la Chişinău şi am stat într-un hotel numit Manhattan. Toate bune şi la locul lor, dar dimineaţa, la micul dejun, behăia Sinatra. Râdeam de ne stricam, cu soţia mea, Ana-Maria, şi cu Petre Fumuru, care a făcut modulul de dicţie şi actorie. Mai era pe undeva şi o poză alb-negru a lui Marilyn Monroe… doar hotelul e Manhattan, nu ? Patru stele, toate la locul lor, altfel, dar noi simţeam toate lucrurile astea ca pe nişte inadvertenţe în spaţiul estic în care ne aflam. Ne-am bucurat să ne împrietenim cu barmanul, poreclit „Omul din Ucraina”, fiindcă era un, evident, ucrainean care vorbea foarte bine româneşte şi ne-a zis povestea lui. Basarabenii sunt adesea sclipitori şi interesanţi în propria lor piele, în legea lor, cel puţin aşa i-am perceput noi. Ce să caute omul-laringe, My Waaaay, printre ei ? Dintotdeauna mi s-a părut că atunci când o să-mi placă Sinatra, o să fiu bătrân.

G.Ş.: Vă place sushi?
Iulian Comănescu: Da, sigur, îmi place aproape orice. Mai sar grăsimile şi alte prostii în ultima vreme, dar mi-a căzut cu tronc peştele de toate felurile posibile şi imposibile.

G.Ş.: Ce-i de făcut dacă nici anul ăsta nu vine sfârşitul lumii?
Iulian Comănescu: Păi a venit deja, noi suntem pe undeva prin post-istorie, nu zice şi Fukuyama asta? În ultima vreme fac ceva numit „The Industry” pentru Intact (vedeţi versiunea online la theindustry.ro), şi am dezbătut subiectul formatelor TV care se leagă de Apocalipsă. Pe lângă Bear Grylls şi semenii lui de pe diferite posturi de factual entertainment, mai sunt şi diferitele tipuri de talent-show, care se desfăşoară într-un fel de timp post-istoric. Nu e numai insula pustie din Survivor, ci şi referinţele biblice nu ştiu cât de premeditate din lucruri ca X Factor (X-ul hristic şi fundalul de flăcări din pachetul grafic), cuvinte din nume ca „Vocea” sau „Idol”. Dar nu vă spun tot, trebuie să caut, şi poate mai iese de un subiect, fiindcă cel tipărit n-a fost decât despre supravieţuitori.

G.Ş.: Cu ce impresii aţi părăsi astăzi Pământul?
Iulian Comănescu: Pe ziua de azi sunt încă interzis de ştirea cu vrăjitoarele şi vedetele care le-au dat sute de mii de euro ca să capete sănătate, bani şi altele. Am scris un articol în care am spus că mă tem că un personaj cu bale la gură, la propriu, va deveni lider de opinie sau parlamentar. Chiar mă tem…

G.Ş.: La ce vă duce gândul când auziţi de „drepturile omului”?
Iulian Comănescu: Declaraţia de la 1789 şi, mai departe, Luther, Biblia în germană, revoluţii şi asasinate, radicalism, Cimitirul din Praga (pe care l-am văzut la propriu acum două zile), conspiraţii. Faptul că acea bucată de hârtie din 1789 sau versiunea updatată de la ONU sunt pe alocuri vorbe fără acoperire – mie unuia, „dreptul la muncă” sau „la demnitate” din diverse constituţii îmi sună a ipocrizie. Dar, în acelaşi timp, forţa considerabilă şi schimbările, pe măsură, pe care le-au produs în lume aceleaşi precare petice de hârtie.

G.Ş.: Lucrul pe care îl căutaţi şi încă nu l-aţi găsit?
Iulian Comănescu: Caut lucrul pe care îl caut şi încă nu l-am găsit. Şi nu l-am găsit încă.

G.Ş.: Ce este un poem?
Iulian Comănescu: Nu mai ştiu, e multă vreme de când nu m-am mai tăvălit între poezii ca lumea. Nici nu ştiu dacă o să mai fac asta vreodată.

G.Ş.: Totul e relativ?
Iulian Comănescu: Dacă aş zice „da”, am avea ceva ce n-ar fi relativ – faptul că totul este relativ.

G.Ş.: La ce e bună raţiunea?
Iulian Comănescu: E o distracţie perpetuă şi un filtru limpezitor. Mă refer la chestia aia care gândeşte pentru tine, nu ştiu dacă e numai sau pur şi simplu raţiune. Dar, pentru mine, care sunt sau am fost impulsiv-intuitiv, gândul de după e un mare confort. Fie şi numai faptul că există. Uneori, reflexul stoic te castrează, rămâi fără o reacţie care, altminteri, ţi-ar aduce glorie sau alte foloase. Dar, în general, e pe dos.

G.Ş.: Sunteţi fericit?
Iulian Comănescu: Nu atât cât ar trebui, la câte lucruri am. Încerc să fac exerciţii în acest sens. Chiar am cu ce mă lăuda, şi nu ştiu să savurez cum trebuie. E drept că uneori am un ritm de viaţă greu de suportat, compus numai din somn şi muncă, drept pentru care nu apuc să mă bucur. Cum ziceam cuiva zilele trecute, cel mai mult trăieşti atunci când nu trăieşti, când ai intervale în care nimic şi nimeni nu te ţine ocupat.

G.Ş.: În ce măsură Kafka ar fi avut probleme cu legea?
Iulian Comănescu: Dar chiar a avut, asta a fost principala lui problemă! Vă ziceam mai sus de Praga, am fost şi la Muzeul Kafka, şi mi se pare că lucruri gen „Procesul” au pornit fix din aversiunea lui faţă de birocraţie, pe care o percepea aproape fizic. Or ce e birocraţia dacă nu un ansamblu de reguli, de legi? Nu am mai citit Kafka din adolescenţă, dar un lucru mi-e clar: el era în puşcărie în libertate, spre deosebire de noi, care suntem în puşcărie în puşcărie. Şi de infractorii învederaţi, cărora nu le prieşte libertatea.

G.Ş.: Un artist pe care îl recomandaţi şi un motiv pentru care merită să-i acordăm atenţia?
Iulian Comănescu: N-am fost un mare consumator de artă plastică niciodată, acum sunt într-o pasă fotografică. Aş pomeni de Boris Mikhailov, un ucrainean care a evoluat de la realism la instalaţii şi îndărăt. Am văzut de curând asta, la Tate (link). E incredibilă. E exact despre acea parte din noi pe care o negăm cu snobism şi pasiune, comunismul, Estul şi toate celelalte. Priviţi cu atenţie inepţia personajelor, dar şi a simbolurilor, banalitatea lor epatantă şi umană: asta a fost comunismul zeci de ani, şi nu subterana demonică pe care o văd în el unii sau orgasmul asexuat pe care l-au avut alţii la el. După 1990, Mihailov a făcut o expoziţie greu de privit, Case History, cu tot felul de aurolaci. Ai noştri au cam fost şi s-au dus. Are cineva curajul şi puterea să se murdărească, să coboare în canal după ei, şi să mai facă şi artă din asta?

G.Ş.: Viaţa este suficientă?
Iulian Comănescu: În unele zile e prea puţină, în altele prea multă. Ca să spui că e sau nu e suficientă, ar trebui să presupui un sens. Pe mine chestiile astea mă depăşesc, deşi, cum spuneam, mai sus, mi-aş dori să existe.

G.Ş.: Ce ne puteţi spune despre Paris?
Iulian Comănescu: Nu mare lucru. Am fost acum vreo doi ani şi n-am avut niciun moment de iluminare, cum am avut la Londra, Istanbul, Chişinău, Praga (vezi mai sus) sau altele. Probabil că ar fi trebuit să stau mai mult. Ce m-a frapat a fost existenţa unor măsuri foarte mici pentru vin, gen une demie (½ sticlă de 750 ml), cu care poţi gusta soiuri diferite; am mai povestit undeva asta.

G.Ş.: Cine l-a ucis pe Kennedy, până la urmă?
Iulian Comănescu: O altă chestie la care nu mă pricep.

G.Ş.: Ce progres semnificativ sesizaţi de la viaţa din peşteri încoace?
Iulian Comănescu: Pe vremea lui Ceauşescu muream de frig, dar când se oprea lumina cântam la chitară, la lumânare. Aveam un suport de note rablagit, care, la rândul lui, avea un suport pentru lumânare. În ultima vreme, în centru, unde stau eu, Bucureştiul începe să aibă problemele alea futuriste sau futurologice, tipice pentru oraşele care se dezvoltă până la un punct la care nu mai au resurse să se susţină: personajele presărate de comunism prin casele vechilor burghezi nu au bani să se încălzească aşa cum trebuie, drept pentru care fură curent de la unii la alţii, sau ei ştiu ce fac, şi curentul crapă. Dacă merge curentul, se poate întâmpla să se oprească apa, fiindcă nu au bani să plătească întreţinerea şi aşa mai departe. Când se întâmplă astfel de lucruri, mă uit imediat câtă baterie la mobil mai am, câtă la laptop, câtă la lanternă şi câte lumânări. Deci cu peşterile nu stăm atât de bine cât s-ar părea. Dar, cât timp avem note muzicale sau conectori ca sulul de pergament, tiparul lui Gutenberg ori internetul, putem zice că, da, am progresat.

G.Ş.: Iluzia pe care refuzaţi să o confruntaţi cu realitatea concretă?
Iulian Comănescu: Dacă aş şti care este n-ar mai fi iluzie, nu?

G.Ş.: O întrebare pentru posteritate?
Iulian Comănescu: Dragă posteritate, ce-o să te faci tu cu toate urmele astea de noroi pe care le las eu pe covorul internetului, acum, în 2011, cu impresia tembelă că Google şi toate celelalte sunt perisabile, futile, pe cale de dispariţie? Caută pe Google, sau ce va fi pe vremea ta, şi o să găseşti ce-am spus altundeva, că pe internet problema „să-nvăţăm a muri vreodată” e mai gravă decât cea din viaţa offline, fiindcă dincoace ne priveşte mai mult pe noi înşine şi cel mult câţiva apropiaţi.

————————-

Iulian Comănescu este specialist în media. O variantă mai extinsă a biografiei sale ar fi: Iulian Comănescu este cel mai cunoscut şi activ analist media din România, conform prezentării de autor-Humanitas. Iulian Comănescu este managing partner al Comănescu SRL, firmă de consultanţă media. A putut fi citit prin numeroase publicaţii româneşti (şi încă mai poate fi) de la Luceafărul şi HotNews.ro, la Esquire şi Dilema Veche. În prezent, întreţine şi un blog despre media, comunicare, branduri personale şi alte invenţii-new-media; poate fi accesat la adresa comanescu.ro. În 2009, Editura Humanitas i-a publicat volumul „Cum să devii un nimeni. Mecanismele notorietăţii, branduri personale şi piaţa media din România”.

foto © Iulian Comănescu

Ioan Holender este o personalitate marcantă în peisajul cultural internaţional: a ocupat funcţia de director al Operei de Stat din Viena (Staatsoper) între 1 aprilie 1992 şi 30 august 2010, fiind la conducerea acestei prestigioase instituţii pentru cea mai lungă perioadă din istoria sa. De asemenea, în 2007, 2009 şi 2011 a fost preşedintele şi directorul artistic al Festivalului Internaţional “George Enescu”.

“Cu zece ani în urmă, în 2001, am terminat De la Timişoara la Viena, o carte în care descriam circumstanţele plecării mele din Timişoara şi primii mei ani în pribegie, sfârşind cu primii zece ani în fruntea Staatsoper. De această dată încerc o reluare a începuturilor şi o continuare a celor petrecute la Staatsoper, în afara ei şi în lunile de după ce am părăsit-o. În timp ce atunci, aflat în plină activitate, a trebuit, vrând-nevrând, să iau în considerare şi să menajez pe unul sau pe altul, de data aceasta nimic şi nimeni nu m-a împiedicat să descriu şi fapte neplăcute unuia sau altuia. Cele două carţi se întregesc, iar acest volum rotunjeşte povestea activitaţii mele la opera vieneză.” – Ioan Holender.

Joi, 13 octombrie, ora 17.30 la Libraria Humanitas Kretzulescu va avea loc lansarea cartii lui Andrei Plesu: “Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete.” Vor vorbi Dan C Mihailescu si Andrei Plesu. “Am invatat multe din carti – spunea cineva – dar am invatat totul de la cativa oameni. Suntem, in buna masura, suma intalnirilor de care am avut parte. In ce ma priveste, am fost norocos. Parcursul de-a lungul caruia s-a alcatuit biografia mea privata si publica mi-a prilejuit o sumedenie de contacte umane, a caror “urma” m-a modelat, intr-un fel sau altul, de la croiala pana la cusatura. Si ma simt indemnat sa dau seama de aceasta sansa. Am, in plus, convingerea ca portretele care urmeaza pot fi, dincolo de ceea ce inseamna ele pentru mine, si foarte utile documente de epoca.”
Andrei Plesu

George Ritzer devine cunoscut odată cu McDonaldizarea societății, carte publicată în 1993, unde, pornind de la teoria lui Max Weber, conform căreia birocrația reprezintă fundamentul raționalizării, deconstruiește brandul respectiv în patru mari atribute sau, după gust, „calități”. De altfel, în Globalizarea nimicului, George Ritzer revine asupra acestora.

Citind cartea lui Ritzer, ajungi să te gândești fără să vrei la ale tale și visezi o McPolitică dâmbovițeană. Și anume caracterizată prin: eficiență, predictibilitate, calculabitate – servicii politice ieftine pentru contribuabil, controlul prin substituirea tehnologiei umane cu una non umană și o raționalitate care să atingă iraționalul (o interacțiune minimă cu clasa politică) în scopul obținerii unui profit maxim (pentru întreaga societate).

După ce încearcă să disece fenomenul de globalizare, pe care îl duce mai departe, propunând două concepte teoretice noi, glocalizare (globalul pliat și modificat de specificitatea locală) și grocalizare (tendința, economică, de a atinge supremația mondială – din grow), Ritzer adaugă și conceptele de nimic și ceva, aplicabile sociologiei consumului, ca niște instrumente utile în analiza fenomenului de globalizare..

Ritzer definește nimicul ca pe o formă socială concepută și controlată de obicei la nivel central și care este lipsită de conținut esențial semnificativ. McDonald’s, cardul bancar, serialele, telenovelele, reality show-urile, pufuleții de la Kraft se încadrează la nimic, pe când ceva-ul este reprezentat, printre altele, de ceramica mexicană Oaxaca sau jambonul Culatello (sau gemul de rubarbă, am adăuga).

Ritzer propune cinci dimensiuni de analiză a acestui binom, fiecare dimensiune fiind caracterizată de „o foaie de parcurs”, de la calitate către non-calitate : Complexitate (cu cele două extremități unic și generic), Spațială (legături geografice și lipsa legăturilor geografice), Temporală (specific epocii și lipsa specificității), Umană (umanizat și dezumanizat) și Magică (vrăjit, în sens weberian, și dezvrăjit).  Dimensiuni prin al căror ciur și dârmon trece cele mai importante branduri (covârșitor americane) implicate în procesul de grocalizare.

Dacă sunteți un detectiv al nimicului, în căutarea non-locurilor, non-lucrurilor, non-persoanelor, non-serviciilor, nimic mai bun decât un George Ritzer în calitate de îndrumător. Aveți încă timp până la ultima răsuflare a prosperității.

George Ritzer, Globalizarea nimicului, traducere de Raluca Popescu, Humanitas 2010

Un bărbat a călătorit până la Chelm pentru a-i cere sfatul rabinului Ben Kaddish, cel mai sfânt dintre rabinii secolului nouă şi probabil cel mai mare pisălog din epoca medievală,

Ei, cam aşa se întâmplă şi atunci când iei în mână acest volum cu scopul de a-l regăsi pe acel Woody Allen din Annie Hall sau Deconstructing Harry: te poţi duce la rabin, având cartea lui W.A. în mână pentru a-l întreba unde poţi găsi discuţiile spumoase despre sex, moarte şi viaţă şi te poţi trezi cu o straşnică lovitură de sfeşnic după ceafă.

Râsul e o mare prostie, îmi spunea deunăzi un bun prieten şi nu am nici un motiv să cred că este un pătimaş al vorbitului doar de dragul de a vorbi. Încă reflectez la faptul dacă râsul poate fi temelia unei construcţii, dar sigur este un mod sigur de a te vindeca de prostie, nermernicie şi alte afecţiuni.

Totuşi, ce poţi face cu râsul?

Îţi poţi ataşa o mască strălucitoare.
Un om cu zâmbetul pe buze poate avea mult mai multe şanse în societate şi în interiorul companiilor.
Îţi poate oferi detaşarea de contingent.

Şi, cum e cazul lui WooA, te poţi îmbogăţi cu nişte imagini surprinzătoare, în folos propriu:

Adevăratul test de maturitate nu e vârsta unei persoane, ci reacţia pe care o are când se trezeşte din somn într-o zonă centrală numai în pantaloni scurţi.

E din ce în ce mai greu să fac faţă nopţilor. Aseară am avut sentimentul neplăcut că mai mulţi bărbaţi încercau să intre prin efracţie în camera mea ca să mă şamponeze.

Dacă omul ar fi nemuritor, îţi dai seama cât ar plăti pe carne?

Nu numai că nu există Dumnezeu, dar încercaţi să găsiţi un instalator în weekend.

Nebunia e o stare relativă. Cine poate spune care dintre noi e cu adevărat nebun? Mă mai întreb chiar şi acum dacă ceea ce fac e chiar atât de iraţional când bântui prin Central Park în haine mâncate de molii, purtând o mască de chirurg şi stigând sloganuri revoluţionare în timp ce râd isteric.

Şi, adecvată contextului actual:

Trecând prin viaţă, conservarea fondurilor este destul de importantă şi nimeni n-ar trebui să cheltuiască niciodată pe prostii – de exemplu, pe nectar sau pe o pălărie din aur solid. Banii nu sunt totul, dar sunt mai buni decât sănătatea. La urma urmei, nu poţi să intri într-o măcelărie şi să îi spui măcelarului: „Uite ce bronz minunat am şi, în plus, nici nu răcesc vreodată” şi să te aştepţi să-ţi dea marfă de orice fel.

Şi, totuşi, ce poţi face cu râsul?

După facultăţi. Cred că fiecare dintre dumneavoastră aveţi un răspuns. E de păstrat alături de sticla de apă, telefonul mobil şi radio-ul portabil, conform sfaturilor experţilor japonezi, în caz de cutremur.

Ceea ce este şi cazul cărţii de faţă: Woody Allen, Apărarea invocă nebunia, traducere din engleză de Ruxandra Ana, Humanitas, 2010

Şi atunci… e un roman foarte american: ancorat bine în realitate, cu o poveste bine ţinută în frâu, fără lacrimi întinse pe cincizeci de pagini, fără consideraţii despre eu-tu-dumnezeu-monologuriumededespreraporturiledintreeudragosteşiputere întinse pe 78 de pagini, o ficţiune-mărturie (viaţa bate cartea şi viceversa) despre începutul crizei economice, în roman suntem în anul 2001, văzute din interiorul unei agenţii de publicitate din Chicago (Frank?).

Istoria îşi râde de tot iar vocea narativă, prezentă într-un mod discret, undeva într-un colţ, implicare şi detaşare în acelaşi timp, redă luptele interne din agenţie, deraieri psihice, nebunii, drame personale, poveşti despre inconştienţă şi blazare şi iarăşi nebunie, iar bătăile inimii romanului par că se aud de aproape. De altfel, Joshua Ferrris chiar a lucrat într-o agenţie de advertising şi cunoaşte prea bine obiectul muncii.

Judecaţi-l ideologic cum vă place. Dar, pe ici pe colo, sau poate e doar o impresie?, apare revolta (a fi tezist într-un mod ambiguu este o artă) împotriva ideii de “A-ţi asuma şi purta cu nonşalanţă pe buze infecţia şi a continua să cumperi un produs care să nu îţi asigure vindecarea ei.”

Doamnelor şi domnilor, Tipul cu Herpes!

“Am înţeles imediat că Tipul cu Herpes nu va fi doar unul dintre cele trei concepte creative pe care le vom trimite clientului, ci va deveni spotul care se va difuza iar şi iar, până când dumneavoastră şi toată lumea din America îl veţi cunoaşte îndeaproape pe Tipul cu Herpes. Nemernicul o nimerise la fix, el şi Genevieve nimeriseră la ţanc marea ghicitoare a directorilor de marketing din domeniul herpesului. O uşă se deschide pe un fundal de suburbie şi, în pragul ei luminat, stau doi îndrăgostiţi tineri şi atrăgători. “Bună, mami, spune fata. Vreau să-ţi prezint pe cineva foarte important.” Tipul cu Herpes îi întinde mâna lui Mami. Are, într-adevăr, un herpes inestetic şi puţin exagerat în colţul drept al buzei de sus. “Bună ziua, eu sunt Tipul cu Herpes.” “Desigur! spune Mami, strângând mâna Tipului cu Herpes. Intraţi!” Scena se mută în bucătărie. Tatăl cu aspect sever. “Tati, spune fata, vreau să ţi-l prezint pe Tipul cu Herpes.” “Tipule cu Herpes”, spune tatăl sever. “Mă bucur să vă cunosc, în sfârşit, domnule”, spune Tipul cu Herpes, strângând ferm mâna lui Tati şi surâzând cu gura plină până la urechi şi cu herpesul lui strident. Scena se mută în living. Bunica suferindă de Alzheimer. “Buni, spune fata, scuturând-o viguros pe biata bătrână. Buni!” Buni se trezeşte, se ridică din scaun, se uită la Tipul cu Herpes şi spune: “Tu trebuie să fii Tipul cu Herpes!” “Bună, Buni!, spune Tipul cu Herpes. Voce din off, care prezintă caracteristicile şi avantajele produsului. Sloganul: “Nu lăsaţi un herpes să vă schimbe viaţa”. Scena finală, în sufragerie. Tatăl cu aspect sever: “Mai vrei nişte piure, Tipule cu Herpes? “A, cu mare plăcere, domnule!” Imaginea se pierde.”

Joshua Ferris, Şi atunci ne-au terminat, traducere din engleză de Cornelia Bucur, Editura Humanitas, 2010.

Inspiraţi adânc şi apoi expiraţi – imaginaţi-vă că odată cu expiraţia vă părăsesc trupul mânia, răzbunarea, inima râncedă, dorinţa de a fura şi minţi, drumul înfundat al clişeelor care vă împiedică să vă găsiţi calea.

Într-o zi, la prelegere, Suzuki Roshi a spus:
-    Când sunteţi absorbiţi cu totul în respiraţie, nu există sine. Ce este respiraţia voastră? Acea respiraţie nu este voi, nu este aer. Ce este? Nu este deloc sinele. Când nu există sine, aveţi libertate deplină. Din pricina ideii voastre stupide despre sine, aveţi o droaie de probleme.

Deschideţi – în minte! – Învăţăturile lui Shunryu Suzuki şi luaţi în furculiţă porţii cochete, bine proporţionate – un fragment.

În timpul unui prânz oficial luat în tăcere,în zendo, o tânără care ducea un castron cu supă s-a oprit în faţa lui Suzuki Roshi, i-a pus în castron două polonice cu vârf şi s-a trezit vorbind:
-    Suzuki Roshi, cum vă simţiţi când vă servesc cu supă?
El a zis:
-    E ca şi cum mi-ai servi întreaga ta fiinţă în acest castron.

Despre paradox?

Un învăţăcel aminteşte de o prelegere în care Suzuki Roshi a spus: “Dacă nu e paradoxal, nu e adevărat.”

Despre sex?

O tânără cu multe şiraguri de mărgele a ridicat mâna când Suzuki a cerut să i se pună întrebări.
-    Suzuki Roshi, ce este sexul?
-    De îndată ce zici sex, totul e sex, a răspuns el.

Despre Iad?

Odată, la o prelegere, Suzuki Roshi a spus:
-    Iadul nu e pedeapsă, e antrenament.

Zen aici şi acum, Învăţăturile lui Shunryu Suzuki, adunate de David Chadwick, traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin, Humanitas 2010

Atât referinţele la Updike, cât şi la secvenţele – primele – tulburătoare: un bărbat intră în casa unui necunoscut cu dorinţa de a cumpăra un avion iar soţia acestuia îi ridică eroului principal o barieră de care acesta, ulterior, nu va trece şi la porţile căreia nu va mai reveni nicicând. Dar şi faptul că New Yorker îl consideră pe Chang-rae Lee „unul dintre cei 20 (de ce nu 21? n.m.) scriitori ai secolului XXI.

Până când un imigrant coreean va publica în limba română şi va zgudui supremaţia lui Mircea Cărtărescu, să ne aplecăm asupra pilotului acestui Zbor.

Nici o urmă de mânie în verb!

Pentru a respecta una dintre obsesiile autorului – născut în Coreea, educat şi ajuns celebru în Ţ.T.P. (încă Ţara Tuturor Posibilităţilor) – respectiv Dansul pe Sârmă al Nou-venitului şi încercările sale de a nu fi arătat cu degetul pe stradă, trebuie să spunem că Chang-rae Lee s-a descurcat minunat şi nu îl trădează nici accentul, nici tematica şi nici măcar hainele narative. Merge calm, plin de sine pe autostrada narativă, pasul îi este ferm şi egal.

Unde e autorul?

Romanul are o structură clasică. Autorul-narator-eroul principal este omniscient şi totul decurge la persoana I.

I este Jerry Battle: din spatele unui geam de sticlă, Jerry Battle se uită la căsătoria, iubirea, munca, afacerea, copiii şi, după moartea ori sinuciderea soţiei, la iubitele lui. Şi nici o lacrimă, încruntare, rânjet sau furie nu sparge acest geam.

Să revenim la verb şi la mânia lui

Confesiunea e aproape liniară. Mici accente, pentru o lectură deloc grăbită, ne lasă să ghicim furia oceanului calm, calm, safire numai.
„Printre singurele lucruri bune din viaţa asta, dacă avem noroc, se numără o condiţie împărtăşită de buimăceală şi mirare dureroasă care, poate, o să se preschimbe în ceva asemănător cu bucuria.”

Să ne fie teamă de o bătălie?

Revin: Jerry Battle este eroul şi vocea narativă: „Am cumpărat avionul ăsta nu ca să lucrez sau să călătoresc cu el ori pentru pura şi minunata emoţie pe care ţi-o dă zborul, ceea ce poate şi este într-adevăr o nemaipomenită şi transcedentală afirmare a vieţii şi aşa mai departe, ci pentru motivul, la care nu am stat dă mă gândesc serios, că trebuia să ies din casă.” (bolduirea şi italicele ne aparţin).

* Chang-rae Lee, Zbor peste Long Island, traducere din engleză şi note de Carmen Paţac, Humanitas, 2010