Acum, prim-planul nu este al lui William, ci al Hertei Muller. Nobel pentru literatură. “Herta Müller a fost total copleşită şi a început să rîdă într-un mod cu totul minunat”, spune Peter Eglund, secretarul Academiei Suedeze, care decernează premiul Nobel. Cred că era rîsul libertăţii adevărate şi al împlinirii. Pentru Herta, pentru William, Richard, Helmuth. Dar şi pentru românii care au trăit în cadrele interioare definite de laureata Nobel: “Cred că dictatura este o dimensiune care ne-a format, lipsa libertăţii si un fel de răspundere pe care o ai faţă de tine, să nu te compromiţi, sa rămîi integru”.

De asta sîntem fericiţi, unii dintre noi, pentru premiul Hertei Muller. Pentru că am trăit (aproape) la fel ca ea, (aproape) la fel ca ei. Fără libertate, dar cu răspunderea de a nu ne compromite. De asta premiul ei este şi al lor, al prietenilor Herthei, dar şi al nostru, cei care, i-adevărat, am fost doar spectatori tăcuţi, dar cinstiţi. Ei erau ai noştri, aşa îi simţeam atunci. Iar Herta este martorul nostru, acum. Şi sîntem fericiţi că, prin martorul nostru, am fost înţeleşi, noi cei tăcuţi, şi am avut acces, cu adevărul nefericirii noastre responsabile, la istorie, adică la recunoaşterea celorlalţi şi la înţelegerea realităţii în care am trăit.

Rareş Dumitrescu, Florin Zalomir, Tiberiu Dolniceanu, Cosmin Hăceanu.
Patru sabreri români aduc primul titlu mondial – în toate competiţiile! – pentru ţara noastră, după doi ani. În Antalya, România nici nu intra în calculele de medalii. Iar ţările înfrînte, la simpla enumerare, îţi evocă blazoane nobiliare cu aură medievală: Franţa, Germania, Ungaria, Italia. Superfavorita Italia a condus în finală şi la 10 puncte. Pe final, a avut 40:34. Cei patru puşti, iresponsabil de încrezători, au întors şi au învins cu 45:44. Pe margine îl aveau pe Mihai Covaliu, campionul olimpic de la Atena, bronzul de la Beijing. Un fel de conte de Treville pentru o trupă de muschetari care a răsturnat totul, într-o exuberanţă impecabil trasată.

Popescu, Schuch, Buricea, Csepreghi.
Doi români, un german, un maghiar. Cei mai buni de pe teren joi, într-un meci fabulos din Liga Campionilor la handbal. HCM Constanţa pleda condamnată din oficiu în faţa lui Montpellier, campioana Franţei (Franţa, campioana olimpică de la Beijing). 4:10 în minutul 13, 7:15 în minutul 20. Normal. 37:33 în minutul 60. De neînţeles. Montpellier pierde un meci în care pe teren au fost Karabatici, cel mai bun handbalist din lume, Gouigou şi Karaboue, campioni olimpici en-titre. Româno-unguro-nemţii dobrogeni i-au terminat.

Nimeni nu prea ştie cum. Csepreghi era cu spatele în pioneze şi n-a jucat în campionat în ultimele meciuri. Buricea, din cauza accidentărilor, intra sporadic în teren. La fiecare intrare sporadică, înscria în poarta celor mai aroganţi handbalişti din lume. Schuch a dat cele mai multe goluri ale Constanţei. Popescu e rezerva lui Rudi Stănescu (un zeu al Constanţei) în poarta HCM-ului, dar intervenţiile lui uluitoare au dat meciul peste cap, iar antrenorul Zortan Kurtes l-a lăsat acolo, nu s-a mai complicat.

Trei ţesături secrete ale acestor individualităţi au dus la reuşite aproape de neimaginat pentru România. Au scos maximum din foarte puţin, bazîndu-se pe forţa interioară, pe apartenenţa la un grup cu valori autentice şi pe un efort extraordinar.

Băsescu, Oprescu, Antonescu, Geoană.
Aparent, nici o legătură cu istoriile de mai sus. Domnii aceştia nu ne fac fericiţi şi nici prea mîndri de ce sînt(em). Dar ei ne semnalează un moment neaşteptat.

Pentru prima dată în istorie, avem patru concurenţi cu şanse reale în alegeri. Cum fructificăm acest moment de graţie al unei concurenţe (reale) fără precedent? Cum scoatem maximum din puţinul ce ni se oferă?
Nu ştiu. Dar (şi) ei sînt oglinda noastră. Iar meciul lor va face istorie. Şi contează (meciul). Şi contăm (noi). Putem fi spectatori pasivi sau gregari, putem juca meciul, putem paria.

Ce alegeţi?

Memoria deportărilor, a muncii forţate, formează tema ultimului ei roman, Atemschaukel, elaborat în urma unor lungi conversaţii şi a unei munci comune cu mai vârstnicul sibian sas Oskar Pastior, deportat el însuşi la vârsta de 17 ani, într-un lagăr de muncă stalinist.
Herta Müller pare însă atrasă de diversele forme de expropriere a identităţii, pe care le-a trăit comunitatea şvabă din Banat. Bunicul ei, ţăran avut şi negustor, fusese deposedat de autorităţile comuniste. Satul ei, Niţchidorf, a fost bântuit, ca mai toate satele din România, de rigorile ideologiei şi ale practicii comuniste.

Dar forma cea mai subtilă de laminare rămâne totuşi nesiguranţa indusă de Securitate în anii 1980, în mediile timişorene în care Herta Müller îşi începuse activitatea, după absolvirea secţiei de germană şi română a Facultăţii de Filologie. Concediată de la o fabrică de tractoare, în urma refuzului de a “colabora”, lucrează part time în şcoli şi în grădiniţe, ca profesor de germană, înainte de a emigra în 1987.

După Revoluţie, revine din când în când în România, cu obstinaţia de a regăsi urme despre trecutul ei spintecat. Un articol recent în săptămânalul Die Zeit (23 iulie 2009) poartă titlul „Securitatea este încă în funcţiune“. Acolo, povesteşte Herta Müller despre dosarul ei de urmărire pe care l-a putut în sfârşit consulta la C.N.S.A.S. şi despre falsa identitate de agent cu care Securitatea a încercat să o compromită în mediile literare.

Simţindu-se urmărită, controlată, Herta Müller nu este împăcată cu prezentul României. Paranoia, vor zice unii… Dar nu suntem cu toţii neîmpăcaţi cu prezentul pe care ne este dat să-l trăim? Nu ne reprezintă oare bine ea, şvaba desţărată, pe fiecare dintre noi, cu fracturile adânci de identitate pe care şi le exhibă, privind acuzator istoria României?

Primul scriitor român care a luat premiul Nobel este Herta Müller.