foto © Andreea Burciu

foto © Andreea Burciu

| Artists Wanted | In Focus : Pete Eckert from Artists Wanted on Vimeo.

Josh Owens, noi te supraveghem, să ştii.

McDonald ne propune One World Portrait, o fotoanimaţie la care a lucrat cu artistul Paul Blain. Merită să vă rupeţi un sfert de oră din viaţă pentru câteva zeci de vieţi, care sunt tot ale voastre.

One World Portrait © Jock McDonald from Jim Casper on Vimeo.

(foto&video:Rareș Petrișor)

85 de mărturii fotografice dintr-un Bucureşti sumbru, rupt parcă dintr-un sadic experiment ştiințifico-fantastic.

O Românie  marca Nicolae Ceauşescu.

Andrei Pandele, Galeria Dalles. Până pe 27 octombrie.

Sprijinită de Ambasada Franţei şi de Ministerul Culturii, ideea proiectului îi aparţine arhitectulului şi fotografului de origine algeriană, Ferrante Ferranti, care, în călătoriile sale de documentare a făcut popas şi în Bucureştiul post-decembrist.

Convins că Micul Paris imploră milă autorităţilor prin mii de ferestre abandonate, Ferranti a convocat un grup de tineri fotografi, care au adunat zeci de mărturii ale degradării patrimoniului bucureştean. Convinşi la rândul lor de pierderile ireversibile, fotografii implicaţi au avut răbdarea să privească, prin lentile aspre, edificiile ştirbe cu amintiri ciobite.

Obiectivi în selecţie dar artişti în rest, participanţii la proiect au strecurat semnalul de alarmă printre polaroide, perforaţii vizibile de film şi drastice sharf-uri pe digital.

Vocile demersului sunt Adrian Bulboacă, Şerban Mestecăneanu, Sergiu Mihăescu, Camil Iamandescu, Lucian Muntean, Dan Pierşinaru, Cosmin Gogu, alături de echipa Case Care Plâng.

Strigătul caută ecou între 30 septembrie şi 1 noiembrie, la Centrul Cultural Kalinderu.

Undeva în Bucureştiul neiubit.

Povestea pleacă de la Radiohead – OK Computer, un album pe care nu l-am mai ascultat de cel puţin 5 ani. Mereu mi-a plăcut trupa, deşi s-a spus şi scris că fac muzică pentru studenţi, că se îmbracă jalnic, că n-au grijă de fani, că au mereu probleme existenţiale. Ei bine, dragii mei, TOATE aceste chestiuni dispar, la fel cum s-au evaporat 50 de ani de comunism în manualele tabloid, când stai în fotoliu şi asculţi OK Computer pe… vinil.

Vinilul, muzica pe vinil este primul lucru dintre cele trei pentru care m-aş lupta mereu să nu moară. “Airbag”, prima piesă de pe LP, curge ca un vin bun, auzi respiraţia lui Thom Yorke, totul devine electric, te umpli cu fiecare cuvânt, vibrezi, sângele se coagulează, devine mai vâscos şi parcă foşneşte odată cu pâcâielile electromagnetice ale acului de pick-up.

“Karma Police” face cât trei finale UEFA pentru un ateu al fotbalului, cum sunt eu. Vinilul este CONVIEŢUIREA cu muzica. Instalaţia audio potrivită îţi poate reduce dependenţa de televizor. Te purifică aproape la fel de eficient ca o şedinţă de yoga. Pick-upul nu e un aparat cu care să faci jogging, vinilurile nu încap pe un memory stick, dar experienţa e teribilă. E o maşină de epocă vibrând între miliarde de maşini anoste, din aluminiu steril.

Al doilea lucru este filmul fotografic. Toţi marii fotografi care au îmbrăţişat digitalul pentru viteză şi versatilitate trădează frecvent megabiţii şi se aventurează în neprevăzutul peliculei, majoritatea pentru proiecte personale cărora le pot acorda răgazul procesării meticuloase. Filmul foto, granulaţia, textura, fidelitatea, rafinamentul, aroma, impresia, satisfacţia, fragilitatea, minuţiozitatea lui sunt lucruri de neînlocuit.

Apoi, nu lăsaţi să dispară scrisorile scrise de mână. Ce frumos – oricât de urât ar fi, ce plin de înţelesuri şi căldură e cuvântul aşternut din stilou! Cum îţi vine s-o citeşti de două ori, cum alunecă ochiul, indecent, pe formele pline, ascuţite, boante ale literelor, cum prinde privirea sedilele prin pagini, fixându-le, ancorându-le de ACEL cuvânt şi nu de altul! Iubesc scrisorile. Prea puţine am scris.

Şi toate astea de la un vinil găsit stingher, într-un magazin, într-o zi leneşă de vară.

Pe filmul ăsta as fi putut găsi orice: nuduri rubensiene de epocă îngrămădite sub un singur evantai, priviri vibrante pitite sub boruri largi, coșari lăsând buline de funingine pe nasul micilor curioși, marinari legănând hamacuri prin port, vesele tarabe de halviță, muzicuțiști bătrâni în parc, orice! Înțepenită într-un adorabil double-lens Lubitel de prin anii ’60, negociat la sânge într-un târg de antichități din Brăila, bătrâna peliculă s-a lăsat cu greu developată astăzi, după zeci de ani de întuneric. O mână grăbită cândva să deschidă cutia aparatului, mi-a răpit plăcerea descoperirii unui film expus corect în întregime.

Am recuperat doar două cadre inteligibile, care șoptesc o singură poveste. Un zâmbet familial greu de datat, într-un decor neutru, cu un copil frumos. O compoziție-clișeu, cu umbre parazite și hazlii, cu mâini atenționând micuțul să stea frumos “la poză”, neincitând la săpături suplimentare sau exerciții de imaginație.

Un gând trecut despre afecțiune și bună dispoziție, despre cum via e mândria oricărui gospodar, despre firescul magic și superbele ritmuri eterne.