Nu ştiu dacă lucrurile stau exact aşa. Nu ştie nimeni, de fapt, şi nici n-are cum şti. Steaua a părut mult mai norocoasă în ultimii ani. Dar a pierdut un titlu ca şi cîştigat, în vara lui 2008, după ce Gigi Becali strivise  orice urmă de rezistenţă, dar şi de demnitate, mai ales în rîndul arbitrilor. Dinamo, în schimb, este de cîţiva ani percepută ca simbolul arogranţei supreme. Dansuri lascive din buric ale conducătorilor, trabucuri groase, miştouri grosiere, răcnete isterice în studio, flegme ale impresarilor care susţin echipa din umbră sau din lumină, manele către duşmani, salarii indecente, cluburi de noapte zdrenţuite de cei care iau salariile indecente. Şi, în plus, agresivitatea rece, profesionistă, a unor inşi care se definesc drept suporteri şi care desenează un portret sinistru al românului la 30 de ani: bine îmbrăcat, relativ inteligent, foarte plin de sine că este alb caucazian şi foarte violent cu cei de alte culori de rasă sau de club, incapabil să transmită valori care să treacă dincolo de egoul propriu. Insul care se vrea stăpîn şi vedetă, fiindcă a fi doar susţinător înseamnă pentru el a fi un pîrlit de “figurant”. Acest “supporter” desenează tiparul perfect pentru cei ce devin instrumente şi executanţi ai celor ce vor să rămînă în umbră.

După meciul tur dintre Dinamo şi Slovan Liberec, mă gîndeam să vorbesc despre sindromul Dinamo. Este sindromul care vorbeşte despre spirala vicioasă a societăţii româneşti. Spre deosebire de Rusia, unde lichidările se produc scurt, în plină stradă, unde violenţa celor puternici este deja definită şi noile reguli ale jocului s-au stabilit, în România, fenomenul este mai pervers. Aici, violenţa este mai puţin manifestă, mimetismele democraţiei funcţionează, unele proiecte se pot demara, dar totul e permis pînă la punctul la care un program de dezvoltare autentică ameninţă status-quo-ul. Atunci, scurt, se produce o întîmplare sau se ţese o plasă prin care această şansă a eliberării trebuie sufocată. Cred şi acum că o parte din “băieţii” care au intrat pe pista stadionului Dinamo, în urmă cu o săptămînă, n-au făcut-o întîmplător. Ei trebuiau să întoarcă proiectul Dinamo în acelaşi punct zero în care totul stă sub control. Transformarea lui Dinamo într-o organizaţie predictibilă şi transparentă trebuia împiedicată, iar şansa reală a dezvoltării unui club profesionist trebuia lichidată, astfel încît fluxurile financiare oculte să poată circula nestingherite. Nu ştim exact cine e păpuşarul din spatele acestor dezarticulaţi. Ştim doar că, acum o săptămînă, totul părea definitiv pierdut.

De data asta, se sărise calul. Însă asta e, nu-i aşa? Uneori, lichidările mai lasă şi urme grele. Odată treaba făcută şi Dinamo ajunsă iar la stadiul de reanimare, s-a făcut linişte. Stăpînii care tac de obicei au tăcut şi acum. Stăpînii care vorbeau de obicei s-au declarat spăşiţi şi depăşiţi de situaţie. În schimb, într-un fel, toată lumea s-a eliberat: pacientul Dinamo respira lent, în agonie, pericolul schimbării trecuse, iar în arenă au fost chemaţi răspopiţii (Moţi), samuraii (Marius Nicolae) imigranţii (Ze Diabate, Kone, Molinero), asistenţii şi brancardierii (Matache, Boştină, Dragoş Grigore). Plus Adrian Cristea, un tip mereu umilit (la salariu) şi Ianis Zicu, veşnicul chiulangiu, trimis pe teren ca la şcoala corecţională.

Se mai schimbase însă ceva: aroganţa dispăruse joi seară, odată cu conducătorii şi cu mancurţii lor. În teren se vedea o echipă umilă în truda ei: trupeţi care alergau, se ajutau unii pe alţii şi acopereau tot cîmpul de luptă, cavalerişti care loveau scurt şi care nu făceau gesturi şi bravade inutile. În tribune, o mînă de suporteri, dar nu aceia. Iar pe ecranul televizorului, curgeau mesaje de neconceput: “Hai Dinamo! Un rapidist”; “Hai Dinamo! Dana din Ghencea”; “Sînt suporter al Stelei, dar azi vreau să se califice toate echipele româneşti”. Eliberaţi de spălătorii pe creier, oamenii zvîcneau, aproape sfios, de sub grămezile de jeg mediatic şi întindeau cîte un mesaj în care spuneau doar atît: vrem să ne bucurăm; vrem să fim împreună şi să fim mîndri şi solidari. Nu vrem sclipici greţos, vrem să trăim, pur şi simplu, şi să respirăm normal. Vrem să arătăm ca o naţie, nu ca o turmă excitată.

Iar jos, pe gazon, pentru prima dată după multă vreme, Dinamo era umilă. Umilă şi solidară. Poate de aceea, oameni străini de Dinamo au început să urmărească meciul şi să se emoţioneze pentru “duşmanul de clasă”. Poate de aceea, Cel cu numele mereu luat în deşert şi-a întors faţa către băieţii din brazdă. Cum însă fotbalul nostru n-a depăşit mental şi acţional epoca Vechiului Testament, nici Domnul n-a fost joi seară prea blînd cu Dinamo. A mai încercat-o de cîteva ori, ca pe Iov. Matache a fost pe minge la prima din execuţiile cehilor, şi la a doua, şi la a treia, şi tot aşa, la şapte din primele nouă penalty-uri de departajare. Dar n-a apărat nici o lovitură. Era înfiorător. Şi tot înfiorătoare era şi statistica, aceea care ne arăta că meciurile noastre cu cehii se terminau mai mereu cu înfrîngeri.

Însă damnaţii au continuat să creadă: au pus capul în pămînt, au şutat, au tremurat, s-au rugat, iar la sfîrşit, vraja rea s-a rupt. La a zecea lovitură, Matache a zburat, a încrucişat braţele şi a blocat torpila lui Liska precum Neo gloanţele lui Mr Smith. Apoi a luat-o la fugă, s-a dat peste cap şi a aterizat pe gazon, cu braţele desfăcute şi cu privirea în sus, gata să soarbă tot cerul şi toţi coechipierii. Şi, probabil, şi pe renegatul Dario Bonetti, cel pregătit să devină ţapul ispăşitor perfect.
Da, meciul de aseară a semănat cu un film epopeic, în care răul este înfrînt.

Dinamo arată acum ca un pacient după o operaţie reuşită. Oamenii îi zîmbesc, îl privesc cu căldură, se bucură că s-a întors la viaţă şi se poartă blînd cu el. Însă dincolo de ziduri, ceva pîndeşte. Dinamo şi-a exorcizat răul, pentru o seară. Dar întrebările grele rămîn. Nu ştiu dacă răspunsurile se află la duhovnic, aşa cum crede guralivul Borcea, dar ştiu că joi seară am văzut o lecţie de smerenie adevărată. Şi de bucurie românească.

Valoarea de piata a echipei VfB Stuttgart, nu depaseste 14% din cea a celebrei Manchester United, evaluata la un milliard 870 de milioane de dolari. Dintre cele trei adversare ale Urziceniului, clubul german are cea mai mare valoare de piata. VfB Stuttgart ocupa locul 20 in topul Forbes, cu o cota de 264 de milioane de dolari. In topul Money League realizat de Deloitte, VfB Stuttgart este pe pozitia a 18-a, cu un venit total de 122 milioane de euro. 44% din incasarile clubului sunt generate de activitatea de marketing. Valoarea de piata a lotului german se apropie de 112 milioane de euro. Fotbalistii Unirii Urziceni sunt evaluati de transfermarkt.de, la aproximativ 20 de milioane de euro, in timp ce lotul clubului spaniol FC Sevilla, cel mai valoros din grupa G, atinge 236 de milioane. Glasgow Rangers, cu jucatori cotati la 73 de milioane de euro, pare a fi singura echipa accesibila si din punct de vedere financiar, in grupa G.

Recent, BBC l-a invitat pe preşedintele Deutscher Fussball-Bund la emisiunea World Football. Provocat să se pronunţe asupra decalajului de performanţă dintre campionatul englez şi cel german, invitatul a dat un răspuns plin de tîlc. Fotbalul german este mai sănătos, spunea liderul federaţiei germane, pentru că este susţinut de oamenii de afaceri, şi nu de bănci.

Observaţia are temei. Greu de crezut, dar media prezenţei la un meci din Bundesliga este superioară cu 7.000 de spectatori/meci faţă de Premier League. Banii care susţin fotbalul german sînt mai puţin volatili, iar modelul german mai sustenabil, prin sursele lui de susţinere. El nu se bazează în primul rînd pe coloşii cu picioarele de lut, care sînt marile bănci de investiţii.

Acum o săptămînă, consilierii locali din Liverpool au reuşit să blocheze cererea proprietarilor lui Liverpool FC de a se împrumuta cu 350 de milioane de euro, pentru construirea unui nou stadion. Consilierii au putut face asta fiindcă Royal Bank of Scotland (care urma să acorde împrumutul) a fost parţial naţionalizată, după recentul crah.

Spusele şefului DFB se confirmau. O sumă uriaşă ce urma să greveze miticul club englez era la mîna unor fonduri „de fugă”. De fapt, chiar şi atunci cînd George Gilett şi Tom Hicks au cumpărat Liverpool FC, au făcut-o împrumutînd jumătate din sumă (împrumutînd, adică, vreo 200 de milioane de euro) de la bănci.

Plecînd de la acest interesant „diferend” anglo-german asupra a ce înseamnă business-ul fotbalistic, să parcurgem, în trei paşi, traseul fotbalului-afacere în Europa şi în România.

Pasul 1 (înainte): să încercăm o radiogramă simplificată a modelelor funcţionale care susţin marele fotbal:

Anglia – neoliberalism: investitori fără constrîngeri legate de origini (Rusia, Emiratele Arabe, Canada etc.) sau de natura surselor de finanţare. Condiţia de acces ţine totuşi de o notorietate confirmată a succesului în afaceri, succes probat prin instrumente de bonitate acceptate şi testabile (mari afaceri cu petrol, gaze, diamante, investiţii bursiere de succes etc.). Proprietatea este mono- sau (mai rar) bicefală;

Spania – capitalism naţional: antreprenori individuali spanioli, foarte puternici, activi în domenii cu un rulaj uriaş al banilor, beneficiind de comenzi foarte mari de la stat;

Germania – capitalismul social: cluburi susţinute de companii solide, cu un board multiplu, mizînd pe cumpătare în achiziţiile fotbalistice, pe bani mai puţin volatili atît în intrări cît şi în ieşiri, cu preţuri mai scăzute pentru spectatori, astfel încît stadioanele să fie mereu pline;

Italia – capitalismul naţional „mixt”: cluburi controlate de un mare antreprenor local, ale cărui afaceri beneficiază şi de „înţelegerea” statului faţă de sursele mai puţin „ortodoxe” din care proprietarul îşi trage o parte din profit (vezi ramificaţiile afacerilor din zona de sud a peninsulei);

Franţa – antreprenoriat „social”: municipalităţile sînt parteneri cu o contribuţie şi cu o putere de decizie importantă la bugetul clublurilor;
Toate aceste modele şi-au probat viabilitatea în susţinerea unui business atît de costisitor cum este fotbalul de azi. Am simplificat mult aceste modele, pentru a le folosi ca repere de lucru.

Pasul 2 (înapoi): Încercăm încadrarea cluburilor româneşti în aceste paradigme funcţionale, din punct de vedere financiar. Deci:

Steaua – modelul „italian”: capitalismul naţionalist, cu investiţii în jucători scumpi, la momentul cumpărării şi cu tendinţa de a transforma clubul într-o afacere de familie (Gigi Becali devine un fel de Giovani Agnelli);

Dinamo – modelul „englez”: investitori cu notorietate uriaşă (chiar dacă umflată mediatic), care intră şi ies din afacere, care achiziţionează jucători scumpi şi le oferă salarii foarte mari (raportate la nivelul României), în aşteptarea recuperării rapide a profitului;

Poli Timişoara – modelul „francez”, în care municipalitatea vine cu o contribuţie importantă la susţinerea financiară a clubului;

Rapid – modelul „german”, cu un proprietar prosper, ale cărui afaceri sînt în general transparente şi care mizează mult (prea mult!) pe cumpătare;

CFR Cluj: modelul „spaniol”. Un antreprenor foarte puternic, cu afaceri bazate pe comenzi de stat masive, inclusiv în domeniul imobiliar.

Sigur, modelele româneşti sînt mult mai împestriţate decît le-am prezentat aici. Comparaţiile pot părea forţate sau ridicole, în parte chiar aşa şi sînt, dar le-am folosit aici doar ca instrumente de lucru, ca să ajungem şi la ultimul pas.

Pasul 3 (mai înapoi): Unde se face diferenţa între cluburile româneşti şi cele străine, dincolo de bani? Ce ne împiedică să ajungem la constanţa unor performanţe modeste, dar rezonabile, de genul unor sferturi de finală în Cupa UEFA? Am reuşit acest parcurs în 2006, cu Steaua şi Rapid, dar aici vorbim de constanţă, nu de o reuşită de excepţie, fără efecte asupra dezvoltării fotbalului intern ca business.

Cum poate avea succes proprietarul unui club de fotbal? El poate reuşi fie dacă mizează pe construirea profesionistă a brandului clubului respectiv fie dacă, pur şi simplu, se identifică la modul deplin cu ceea ce numim spiritul şi culorile clubului. Ca să dăm două exemple celebre: Chelsea ar intra în prima categorie, Liverpol în a doua. Bineînţeles, cele două ipostaze nu se exclud una pe alta. Ideal ar fi să se întîlnească.

În România, pînă acum, un singur exemplu a funcţionat cu succes, pe primul palier (al brandului): CFR Cluj, în primii 3 ani de Liga I. Brandul a fost construit profesionist: antrenori aleşi cu atenţie, stadion nou, ridicat de la zero, jucători aleşi după un scouting atent, o filieră structrată pe parteneriate în trepte: la nivel superior, cluburi portugheze sau sud-americane, la nivel inferior, cluburi satelit în România. CFR Cluj este – păstrînd proporţiile – o Chelsea a României.

Adică un brand de succes, dar nu un club iubit pînă la ultima respiraţie de mase uriaşe de fani.

Şi restul? Restul e tăcere, sau, mai corect, un zgomot asurzitor dar inutil.
Lansez aici două ipoteze asupra cauzelor fundamentale care blochează progresul fotbalului românesc. Ele se împletesc şi se condiţionează reciproc, în sens negativ.

Una dintre ele ţine de lipsa de ataşament real al proprietarilor faţă de cluburile pe care le deţin. Pare incredibil, pentru că vedem spectacole (adeseori greţoase) de trîmbiţare a pasiunii pentru aceste cluburi (de genul pupatul steagului propriu versus ruperea celui advers). Dar hai să vedem cum stau lucrurile în realitate.

Gigi Becali a folosit fotbalul şi pe Steaua ca pe o trambulină a succesului său politic şi în afaceri. El a vorbit de banii, banii, banii mulţi cîştigaţi din participarea în Liga Campionilor, iar războiul lui cu suporterii pleacă în primul rînd de la lipsa de ataşament pe care i-o reproşează fanii.

Finanţatorii lui Dinamo au folosit echipa ca pe o placă turnantă a unor afaceri cu bani care nu se regăseau niciodată în profitul clubului, ci doar în conturile unor offshore-uri sau ale impresarilor. Cînd şurubul s-a strîns, în ultimul an, ca urmare a mişcărilor DNA, au mizat pe banii din participarea în Champions League şi au folosit toate mijloacele pentru a-i accesa. Cînd n-au reuşit, au început să se retragă. Vasile Turcu şi Florian Walter au plecat deja, iar Cristi Borcea şi-a anunţat şi el plecarea.

Marian Iancu a folosit clubul ca pretext pentru războaiele interne cu federaţia şi pentru şantajarea sentimentală (şi nu doar) a municipalităţii timişorene, acuzată mereu că nu dă bani destui pentru echipă. George Copos a vîndut de vreo două ori clubul, fără să-l vîndă (către Valvis, prima dată; către Taher, mai recent)! Însă, apropo de Copos şi de Rapid, atenţie la declaraţia de azi a lui Mihai Pîrvu, preşedintele Clubului Aristocratic Rapid (potrivit Gazetei Sporturilor): „În ’99, aveam două linii de atac, ca echipa de hochei a URSS-ului, Şumi-Pancu şi Jean Barbu-Ganea. I-a dat pe toţi, a făcut praf echipa! Patronul ne-a furat tot! Mai rău e că ne-a furat brandul. Rapidul nu mai e al nostru, al suporterilor”.

Ajungem astfel la a doua cauză a impotenţei cluburilor noastre: cînd nivelul şi complexitatea afacerii tind să transceandă capacitatea lor de control absolut, finanţatorii/proprietarii clubului înclină să îi blocheze dezvoltarea! Delegarea de competenţe şi, implicit, de putere, nu le face plăcere. În cel mai bun caz, ei vor vinde partea lor din afacere, dar nu vor renunţa la propria dominaţie şi nu vor risca să fie puşi sub ameninţarea de a le fi contestată legitimitatea de către profesionişti autentici.

Lipsa de generozitate individuală (manifestă în ataşamentul sufletesc faţă de club) şi comunitară (manifestă în crearea unei afaceri la care să contribuie şi de care să profite cît mai mulţi) reprezintă, cred, cheia prelungitei abulii tarate din fotbalul autohton. Pare să fie păcatul originar nu doar al fotbalului, ci al capitalismului românesc de după 1990.

Aproape de gazon, cîţiva dintre băieţii „generaţiei de aur” ne dau speranţe că putem ieşi din această alienare: Dan Petrescu şi Unirea Urziceni, Hagi şi Gică Popescu cu academiile lor de fotbal, Răzvan Lucescu, crescut într-un mediu sever, dar generos metnal şi sufleteşte.

Pînă ne lămurim dacă vor reuşi, finanţatorii vor continua să joace rolul Actorului, iar suporterii, pe cel al Sălbaticilor.

Relansarea cursei declanşate de Real Madrid pentru înregimentarea superstarurilor fotbalului nu este o surpriză. În acelaşi timp, revenirea lui Florentino Perez la conducerea Realului din Madrid poate fi privită cu mirare, doar dintr-un singur punct de vedere.

Fidel principiilor care au transformat Realul într-un brand deosebit de eficient la începutul anilor 2000, Perez nu face altceva decât să reia un ciclu previzibil. În pofida performanţelor modeste din teren, Real şi-a consolidat poziţia de lider al încasărilor, datorită notorietăţii convertite în impact comercial.

Asemeni unui uriaş vas de lux, Realul a continuat să plutească în ape liniştite şi profund profitabile, fără să ancoreze în porturile performanţei. Totuşi, fără energia gloriei confirmate în teren, nici combustibilul virtual al notorietăţii, nu putea să poarte brandul Real Madrid într-o inerţie nesfârşită. Perez a venit, a văzut şi a decis: 160 de milioane de euro pentru Cristiano Ronaldo dos Santos Aveiro şi Ricardo Izecson dos Santos Leite, reprezintă o sumă acceptabilă pentru continuarea proiectului.

Noile achiziţii ţintesc însă atât rezultatele fotbalistice, cât şi piaţa globală. Ronaldo şi Kaka au propria bază de fani, pe cel puţin trei continente. Prezenţa lor se traduce în putere de negociere pentru viitoarele contracte de sponsorizare şi următoarele parteneriate TV.

În acelaşi timp, recesiunea pare a fi mai degraba o oportunitate, decât o ameninţare. Pentru majoritatea cluburilor, criza financiară este o presiune prea mare pentru a păstra sau pentru a achiziţiona vedete. Real este o asociaţie non-profit pentru care obiectivele contează în primul rând, iar datoriile reprezintă o presiune secundară. În acelaşi timp, impactul politic, social şi economic, fac din Real o organizaţie specială, aproape imună la criză.

Reluarea ciclului înseamnă în acest moment nu doar consolidarea vânzărilor, ci şi reluarea asaltului asupra trofeelor fotbalului. Realul a fost ridicat în epoca fotbalului amator pe o fundaţie puternică şi strălucitoare numită “madridism”. Perez a ştiut că acest conglomerat de valori va supravieţui oricărei ideologii. Pe baza acestui nucleu, saltul veritabil către fotbalul profesionist a fost posibil, iar Real Madrid a redevenit o marcă mai cunoscută decât Al Qaeda.

Transpunerea în fapte a noţiunii de madridism este foarte simplă: în teren trebuie să fie cei mai buni. La fel de simplă ca şi regula, mai mult sau mai puţin acceptată, potrivit căreia primul intrat pe piaţă beneficiază de avantaje considerabile, în defavoarea concurenţei. Realul încununat cu trofeele Cupei Campionilor în tinereţea fotbalului mare, şi-a transformat gloria în avantaj comercial, în Champions League.

Nimic nu ar fi fost posibil însă fără viziunea lui Florentino Perez. El a realizat, de fapt, cel mai important transfer: transpunerea “madridismului” în mecanismul fotbalului capitalist. Odată cu revenirea lui, se reia aşadar un ciclu aşteptat. În mod sigur Perez nu este singurul care l-a gândit, sigur este însă că doar el îl poate realiza.

Surprinzător?

Dacă a cerut amînarea, ştie că şansele-s mici la cele 6 puncte, şi că doar amînarea anunţului ţine în şah rivalii (Unirea şi Dinamo).

Prin urmare: Timişoara (ştie că) nu-şi ia punctele înapoi, deci Unirea (ştie că) poate fi campioană şi dacă pierde în faţa Stelei. Iar Steaua, dacă bate, merge sigur în Europa League.
În condiţiile astea, se va juca Unirea – Steaua pe bune? Va risca Gigi Becali să piardă 3 milioane de euro, jucînd pe bune?

Gigi e într-o situaţie ciudată, acum. Încearcă să meargă în Europa League nu doar ca să ia bani, ci şi ca să îmbuneze fanii. Care fani, potrivit calculelor Gazetei Sporturilor, au asigurat 20% din bugetul clubului pe 2008, din banii daţi pe bilete şi abonamente.

Gigi Becali pare un Papă disperat care încearcă să păstreze valoarea simbolică a indulgenţelor sale. Un Papă pe dos. El dă banii, iar suporterii dau indulgenţele. Dar suporterii nu mai vor banii lui şi refuză să mai dea indulgenţe.

Bun. Cu Steaua e mai greu. Cu afacerile sînt probleme colaterale, generate de interacţiunea cu DNA-ul şi de criza economică. Dar cu politica treaba merge, în aparenţă, bine. Becali a intrat în Parlamentul European. Să fie ăsta un colac de salvare şi de relansare?

Nu prea. Deja, în cîteva zile, Vadim a confiscat scena. Vadim e panglicarul perfect. A preluat din prima secundă subiectul cu trupul sfîrtecat al ţărişoarei şi cu rolul lui mesianic în Parlamentul European. Gigi tace, pe temele astea. Şi tace pentru că n-are instinctul lui Vadim, dar şi pentru că e un tip onest, în orizontul lui de înţelegere.

Vadim Tudor este cameleonul politic perfect. Dar cameleonismul lui nu i se potriveşte lui Gigi. Gigi Becali poate fi gură mare, poate fi agresiv şi fanfaron, doar dacă crede în ce spune. Dacă nu crede că ungurii ne rup ţara, n-o va spune. El e om de afaceri. Vrea să cerceteze, să vadă dacă-i corect, să înveţe unde nu ştie (să nu uităm de consultanţa lui Dan Pavel).

Gigi Becali este un capitalist, Vadim un colectivist. Gigi are un vocabular limitat, Vadim unul mult mai complex. Toate astea îi scad şansele de imagine lui Becali în Parlamentul European, din cauza concurenţei mult mai puternice şi a lipsei de scrupule „epistemice” ale lui Vadim.

Va să zică: în ciuda aparenţelor, politica şi Parlamentul European nu prea-s o rampă de lansare pentru Gigi Becali. Afacerile-i sînt sub semnul întrebării. În schimb, fotbalul îi poate aduce, diseară, rapid, nişte bani care-l pot resuscita (financiar şi mediatic, mai ales în perspectivă). Va juca Becali cinstit?

Cîte parale face Gigi?

Cu sute de ani înainte de extinderea Bucureştiului spre Urziceni, asa cum îi stă bine unui megalopolis cu pretenţii, ciulinii Bărăganului s-au agăţat de mingea Ligii I şi au înflorit printre crinii regali ai fotbalului mare. Unirea s-a instalat pe locul de 10 milioane de euro, fluturaţi de Champions League, odată cu intrarea pe ultima linie dreaptă a sezonului. Transpus în date financiare, rezultatul din teren este fără echivoc: calificarea în grupele Ligii Campionilor echivalează cu un profit garantat de 1,4 milioane de euro. Această sumă poate creşte până la minimum 4 milioane de euro, în funcţie de rezultatele din teren, audienţa meciurilor şi numărul spectatorilor.

Spre deosebire de Steaua şi CFR Cluj, echipele calificate în ultimii trei ani în Liga Campionilor, Unirea a reuşit, dincolo de performanţa sportivă şi o performanţă de management.

Cu un buget de 6 milioane de euro la începutul sezonului 2008-2009, Unirea a cheltuit pentru fiecare dintre punctele obţinute înainte de ultima etapa a sezonului, aproximativ 90 de mii de euro. Steaua, adversara Unirii din ultima rundă a campionatului, susţinută de un buget de 30 de milioane de euro, restrâns la 15 milioane după instalarea crizei financiare, a cheltuit minimum 225 de mii pentru fiecare punct câştigat.

Diferenţa constă în valoarea masei salariale. Unirea plăteşte salarii incomparabil mai mici faţă de rivalele consacrate. Jucătorul cel mai bine plătit este Jacob Burns, cu 180 de mii de euro pe sezon; cu 320 de mii mai puţin faţă de liderul încasărilor din Liga I, dinamovistul Marius Niculae.

Cota de piaţă a fotbaliştilor de la Unirea Urziceni totalizează 14 milioane de euro, cu 18 milioane mai puţin decât cota jucătorilor de la Steaua.

Eficienţa clubului din Bărăgan are câteva explicaţii clare, care încep cu dăruirea jucătorilor şi profesionalismul antrenorului Dan Petrescu. Beneficiar al suportului deplin oferit de patronul echipei, fostul fundaş al lui Chelsea a devenit în acest sezon, cu un salariu de 500 de mii de euro, antrenorul cel mai bine plătit din Liga I.

El a demonstrat că succesul echipei constă în valoarea de ansamblu a lotului şi nu în suma valorilor individuale. La rândul său, patronul din Urziceni a dovedit că ştie ce înseamnă delegarea responsabilităţii, realitate pe care nici Roman Abramovic şi nici Silvio Berlusconi nu au înţeles-o încă.

Insa pentru placerea cultivata in fereastra, platesti. Scump. Pentru ca zdrobesti ingeniozitatea inconstientului din tine. Si nimic nu poate fi mai pretios de atit. La fel stau lucrurile si in cazul jocului din iarba. Misterul sau este de nepretuit. A cultiva in sinul sau halucinogenul puterii, presupune a plati. Mult. Si nu conteaza moneda. Nici termenul nu conteaza, ci doar capitalizarea pacatului. Labirintul eludarii valorilor are cai nebanuite.

Asadar, ce au in comun iarba, jocul si fereastra de sticla a cutiei electronice? Banii primiti si inca nedovediti? In pofida incercarilor de destelenire ale DNA, preluate si difuzate cu alai, marea suferinta a jocului ramane verbalizarea excesiva, purtata in afara esentelor. Si daca se dovedeste ca cea mai verbalizata liga din jurul mingii rotunde, este cea mai putin jucata? Ca sub clopotul de sticla al intereselor, terenul sintetic a inlocuit verdele jocului? Atunci ceva va fi disparut cu mult inainte de pervertirea rezultatului. Sa fie iarba? Sa fie jocul?