Plecăm. Plecăm repede din viețile noastre, din viețile altora. Plecăm din noi, căutându-ne în alții. Plecăm în lucruri, plecăm din lucruri. Prindem în căușul palmelor lumină. Ne scufundăm. Ne rupem. Tăcem odată cu frunzele. Șuierăm odată cu vântul.

Irigăm cu sângele nostru povești după povești. Le creștem.

Am citit câteva cronici ale acestui film minunat, The Tree of Life. Eu cred că nu e nicio alegorie, nicio vrajă în filmul ăsta. Niciun mesaj subtil. Delicatețea și firescul vieții sunt niște declarații atât de brutale în frumusețea lor încât bătaia inimii sugrumă uenori nervul optic. Aduce confuzie printre sinapse. Ne rătăcește. E simplu. Te uiți la viața unui om și începi să o înțelegi pe a ta.

În rest, întuneric.

Uitați-vă la The Tree of Life. Un film ca niciun altul. Nu e despre paternitate, nici despre dramele familiei, cum am mai citit în niște prostioare de cronicuțe. E gândul unei vieți atât de comună, că-i ca nicio alta.

Domnului Bardem îi plac rolurile negative. Unul i-a adus și Oscarul, în 2007, în No Country For Old Men. Acum va juca rolul principal negativ din următorul film James Bond, film în care va fi cetățeanul cu purtare îndoielnică, necuvvincioasă, care îi va ține piept lui Daniel Craig, adică lui Bond. James Bond. E oficial.

Va fi cel de-al 23-lea film din seria 007 și se pare că se va numi Skyfall, scrie The Telegraph. Nume mari prin film: regia – Sam Mendes care a regizat American Beauty (Oscar în 1999); mai joacă Dame Judy Dench și Ralph Fiennes.

Data lansării – noiembrie 2012.

Urmăriți în clip un interviu fain cu Bardem realizat de Time.

Jane Eyre. Regia: Cary Fukunaga. Mia Wasikowska în rolul principal, după ce-a omorât dragonul din Wonderland.

Dictatura poate fi orice: o iubire, o ură, o boală. Un sistem bolnav, tumoral. Răul poate fi orice. Oricine. Un mecanism care te macină odată adus în casă. Trădările sunt mici la început, încap în crăpăturile unui zid, apoi în galena telefonului, în sufletele celor cariați. Trădările mari nu se mai disting de cele mari; și o înțepătură de albină te poate omorî.

Viețile altora (Das Leben der Anderen) e un film în care mocirla se adâncește doar pentru a izola frumusețea mântuirii. Oameni care nu știu ce fac, cui fac. Nici măcar de ce fac. Răul se naște în noi ca oricare altă floare. Vedeți filmul (scenariul și regia Florian Henckel von Donnersmarck) și gândiți-vă la viață ca la un câmp întins. O floare sau o buruiană: nu știi ce răsare. Câmpul e imens, neschimbat. Noi nu.

În 2007 a luat Oscarul pentru cel mai bun film străin. E mult din noi în filmul ăsta.

Fluturii chiar pot vorbi pe limba ta. Limba fluturilor e spiralată și simte nectarul din flori așa cum noi băgăm degetul în miere și simțim că e dulce. Lumea ne intră printre buzele întredeschise aripă după aripă. Lumea ne intră în gură și ne gâdilă ceruri pe care nici nu le știam. Apoi cântăm la saxofon, facem pipi pe-un greiere, fata pleacă și suntem distruși. Dar Livezile sunt la fel de verzi, Copacii sunt la fel de liniștiți, Cuvintele sunt la fel de moi, Fluturii ne fac aceleași semne disperate din aripi. Libertatea face Bărbații mai puternici.

La lengua de las mariposas (Limba fluturilor), e o bijuterie de film regizată de Josè Luis Cuerda, dar nu e un film. E o bucată dintr-o piersică parfumată. După ce mesteci un pic, îți dai seama că limba de fluture a unui copil simte Viața mai intens decât noi.

No, no, he wasn’t. Fratele Coen ți-l așază pe Billy Bob Thornton în față. Billy fumează aproximativ 80 de țigări tot filmul, tace aproape tot filmul, caută și reușește să fie absent din filmul ăsta deși totul se învârte în jurul lui.

Toată lumea joacă al dracului de bine. Joel Coen se joacă și el o bucată din film cu nervii noștri obișnuiți să vadă culori, nu cadre prespălate, dar până la urmă cedezi, că ești mic și filmul te prinde imediat între fălcile lui delicate de unde nu-ți dă drumul câteva zile. Am visat asta? Am visat că tac aproape toată viața? I-am visat pălăria și mersul ăsta adus puțin de spate doar cât să lase sacoul să pară o comincă ghilotină care cade sistematic peste gloria acestui frizer?

La ce ne trebuie cuvinte? La ce ne folosește prezența? Apăsarea? Dâra asta dureroasă pe care o lăsăm prin viețile altora?

The Man Who Wasn’t There. Când crezi c-ai înțeles singurătatea, drumul, cuvântul. Uite cum se duce totul dracului. (a fost difuzat de TVR la o oră mică. otherwise, it wasn’t there. la scenariu a contribuit și celălalt frate Coen, Ethan)

I was a ghost. I didn’t see anyone. No one saw me. I was the barber.

Cadre un pic solarizate. Texturi în aproape toate scenele, de la pistrui pe față până la coamele spicelor de grâu. Limba, aspră. Oamenii, aspri. Copiii, fire de de iarbă încolăcite sterile în pămntul înghețat al familiei. Puritatea, un sertar cu socoteli.

“Panglica albă” (The White Ribbon/Das weiße Band) este un one man show de excepție semnat de Michael Haneke (regia, scenariul, povestea). Haneke a luat un Palme d’Or în 2009, dar nu de asta merită să vedeți filmul.

Merită să îl vedeți ca să știți mereu unde ajung inimile care împietresc din cauza lipsei de tandrețe.

Roy este un rege, fie şi numai pentru 92 de minute cît durează capodopera “You the living”.
Te îndrăgosteşti de Roy Andersson, de arta încadraturii lui, uiţi mesajul filmului, ochilor tăi le cresc braţe care ce pot face? îmbrăţişează personaj după personaj. Redescoperi minimalismul abraziv şi liniştitor în acelaşi timp, simplitatea compoziţiei nordice care aşteaptă şi aşteaptă şi aşteaptă şuvoiul cald din inima ta. Care se deschide se deschide se deschide pentru că fiecare cadru din acest film este o viaţă, un destin. Eu nu am mai văzut un asemenea film în care fiecare tablou îţi povesteşte atît de multe în atât de puţine linii, obiecte, persoane şi cuvinte, un film în care naivitățile copleşesc, în care actori muţi urlă în tine, în care viețile scapără și apoi ard repede, ca niște chibrituri. O bjiuterie.
E sublim.

Ca să vedeți cu cine avem de a face, iată câteva reclame în regia lui Andersson:

Să ne aducem însă aminte că viaţa e scrisă în istorii simple. Dincolo de orice sofisticare.

Poveşti cum e cea din 1982.