Arta porneşte de la extraordinara idee că nu vom muri niciodată şi tocmai de aceea ea face viaţa pasionantă, căci adâncul sentiment al acestei eventualităţi ne ajută să suportăm existenţa. Dacă privim lucrurile astfel, avem posibilitatea de a aborda o problemă care, altminteri, ar fi de neînţeles. De ce să faci un tablou sau o sculptură? Şi de ce să le priveşti? Pentru că îţi dăruiesc o tresărire de viaţă, de speranţă.”
(Horia Damian, conversație cu Bern Wery, Editura Tandem, Paris, 2009)

Universul sideral al lui Horia Damian, reconoscibil prin tăcerile grele în culori tari, prin cerurile crepusculare cu divinitate absentă și singurătățile tragice în costum de formă geometrică ajunge, după ani de succes parizian, și în România. Ca un gest reparator față de artistul care și-a desăvârșit cariera peste hotare, Ministerul Culturii și Ambasada României în Franța au adus publicului român o sinteză a lucrărilor lui Damian, cuprinzând “cosmologii” din anii ’60 și, în pondere mai mare, opere din perioada douămiistă, printre care și “Marea Coloană”.

Pășind ferm pe granița dintre sculptură și arhitectură, considerându-se pictor și constructor, Horia Damian caută absolutul în formate de mari dimensiuni în care absența omului e mai elocventă și personală decât un portret realist, fotografic.

De dincolo de uși abia crăpate și piramide sau cocoțat în varf de coloane căptușite cu saci protectori, omul lui Damian pare să trăiască alături de Dumnezeu, o vastă singurătate în doi. Invizibili dar prezenți, cei doi gândesc utilitatea existenței în strigăt sigur dar ecou improbabil.

Drame în relief și exactitate dureroasă în discursuri scurte. La MNAC. Până pe 8 noiembrie.

Foto ©Iulia Stoian

Expoziţia Understanding History a lui Dragoş Burlacu – Cafe Verona (sub_Cărtureşti), Str.Arthur Verona 13, Bucureşti – este… understating history.

Este ura expusă în mov, este uitarea, alungarea prin tuşe neclare, este faţa fără chip. Dictatori care zâmbesc din afara istoriei, trupuri care străduiesc dar nu reuşesc să devină personaje, străduinţe care încearcă să-şi apropie prieteni, şi ei tuşaţi de izolare.

Dragoş Burlacu aruncă istoria comunistă în gulagul minciunii printr-un nas de clovn, prin mutilarea inofensivă (oare?) a unor de-neuitat-amintiri, îngropând în uleiuri mutilarea unui popor, remistificând prin glamour – ce unealtă perfidă!

Mergeţi să-i vedeţi expoziţia; mai e deschisă până pe 5 august a.c.

E târgul echitabil pe care Festivalul Fringe din Edinburgh îl face în fiecare an. Da, vorbim de cel mai mare festival de artă din lume. Povestea lui, începută în 1947, odată cu prima ediţie a Festivalului Internaţional din Edinburgh, aminteşte de bravii organizatori care au visat atunci să reunească Europa post-belică prin cultură.

Au fost credibili, din moment ce, la faţa locului, pe lângă invitaţii oficiali au aparut, neanunţate, 8 companii de teatru din Scoţia şi Marea Britanie, care au insistat să îşi facă loc în faţa mulţimii prezente şi a presei. Şi-au organizat performance-ul pe loc, iar îndrăzneala şi efortul benevol al artiştilor au dat roade.

De atunci au trecut 63 de ediţii de Fringe, de libertate şi autopromovare. În 2009 se anunţă 18.901 evenimente artistice sub aceeaşi pălărie cu bor lat a festivalului. Participă artisti din 60 de ţări, de la Albania la Zimbabwe.

Conceptul de “fringe” e atractiv pentru artiştii care încearcă să îşi construiască o identitate şi cărora le lipseşte contextul favorabil. Efortul şi investiţia financiară de a se prezenta cu un performance itinerant trec repede la gândul că restul “reţelei” este perfect acoperit. Locaţiile, promovarea în media şi alte amănunte de management cultural, care, de obicei, panicheaza un artist. Rămâne timp, minte şi mână liberă pentru proiect.

Cu backgroundul asta am ajuns la primul meu “fringe”, Festivalul Watumi de la Braşov.

Am regăsit un Braşov teribil de potrivit pentru un astfel de concept, nevalorificat, din păcate. Expoziţia de fotografie ne-a ţintuit într-o galerie luxoasă de lângă Biserica Neagră, într-o linişte mormântală, spartă, din când în când, de temerari, acea categorie de oameni care ştiu să negocieze liniştea grea din spaţiile expoziţionale. Situaţie acceptabilă pentru un eveniment izolat într-un oraş ocupat numai cu ordinea cotidiană. Nu într-un Braşov care a chemat 400 de artişti din toata România. Închizându-i apoi în spaţii reci şi disparate, nesemnalizate, uitaţi pe drumuri nevizitate, ţinându-le, pentru a câta oară, discursul descumpănitor despre destinul mohorât al creatorului.

Filosofia “fringe” înseamnă timp boem petrecut util pe o platformă generoasă de promovare. Înseamnă ocazia de a fi spontan într-un cadru organizat, de a fura reacţia onestă o publicului, de a ieşi alergând din turnul sociopat de fildeş pentru un urlet din toţi plamânii în Piaţa Sfatului. Cu aprobare şi suport, desigur.

Chiar, ce caută “Expo dans UN ARBRE” ( Zoe Pigot Mc Pherson, Franţa) într-o… galerie?

corespondenţă specială din Braşov

Când vezi într-o prezentare a unui festival „400 de artişti” te aştepţi la ceva grandios. Pe de altă parte, cunoscând bine Braşovul, (fiind oraşul meu natal) m-am întrebat unde se vor înghesui atâtea expoziţii, spectacole, workshopuri şi alte evenimente. Ei bine, oraşul a crescut şi Watumi Festival & Fringe (WFF) arată asta foarte bine: locuri neexploatate artistic (galerii comerciale, alei, străzi, piaţete) au căpătat viaţă încă din prima zi a festivalului.

Auzeam astăzi la ştirile locale că festivalul a început cu „o paradă grandioasă”. Să nu exagerăm… A fost o paradă reuşită, exploda de bucuria şi zâmbetele tinerilor artişti, dar maşinile de epocă erau cam… contemporane, dacă socotim cele câteva Trabanturi, un Land Rover Defender, o Dacia 1100 şi altele, mai pe la coadă.

Într-o caleaşcă splendidă au apărut amfitrionii festivalului – vezi foto – care s-au îndreptat mai apoi către centrul Pieţei Sfatului. Parada a continuat către Stadionul Olimpia, chiar sub Tâmpa, unde a şi avut loc un concert aseară. La ceas de înserare, artişti vizuali înarmaţi cu tuburi de vopsea îşi desenau alegoriile graffiti pe sub Tâmpa, pe panouri lipite de zidul ce apăra cândva Cetatea. Zeci de turişti străini zâmbesc, stau pe terase şi prin cafenele, se plimbă relaxaţi, fac fotografii. E bine. E firesc.

Sunt atâtea evenimente încât nici nu ştii unde să te duci: expoziţii foto & pictură, teatre, concerte, workshopuri şi multe altele.

Esenţial mi se pare un lucru: WFF demonstrează că atât arta tânără cât şi un oraş vechi de aproape 800 de ani sunt la fel de vii şi vibrează în acelaşi fel.

Vedeţi aici cine participă la WFF. Dintre autorii thechronicle.ro participă Iulia Stoian cu o expoziţie foto – în cadrul grupului imvision – şi un workshop de fotografie.

Toţi sunt tineri: merită încurajări şi aplauze.

Origami este arta plierii hârtiei. Scopul: crearea unei reprezentări a unui obiect prin plierea simetrică a unei coli de hârtie, fără a folosi lipici sau foarfecă.

Sunt multe speculaţii legate de originea Origami. Unii o atribuie plierii hârtiei din China. Istoria japoneză a Origami a început în secolul al VI-lea, când călugării budişti au adus hârtia din China în Japonia. Primul Origami japonez datează din acea perioadă.

La început, plierea hârtiei a fost practicată doar de către reprezentanţii nobilimii deoarece hârtia era un material rar şi preţios. Dezvoltarea comerţului a contribuit la răspândirea hârtiei în întreaga ţară, iar Origami a devenit o artă accesibilă şi japonezilor obişnuiţi. Datorită specificului culturii japoneze, care promovează protejarea naturii, practicanţii economisesc până şi hârtia folosită în arta Origami, astfel rezultând impresionante modele miniaturale.

Formele tradiţionale de Origami sunt modele de cocori, broaşte, berze, baloane şi corăbii.

Şi în Germania şi Spania a existat o tradiţie a plierii hârtiei. În România, sunt destui de puţini cei care cunosc şi practică această artă. Dar, sâmbătă, 1 august 2009, Muzeul Naţional Cotroceni va fi gazda unei expoziţii inedite: Bogdan Ionescu, un artist de doar 11 ani, îşi va expune creaţiile Origami.

Prin această expoziţie, micul artist încearcă să prezinte copiilor arta plierii hârtiei ca o alternativă la jocurile pe calculator. Bogdan a deveni pasionat de Origami în 2003, când a primit cadou de Craciun două cărţi despre Origami. El a început să înveţe diagramele din cărţi, iar apoi a început să le creeze singur.

Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre Bogdan şi pasiunea lui pentru Origami, vizitaţi expoziţia Palatul de Hârtie şi blogul lui.