Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu, spuneţi. În afară de ei? Nu, vă rog, fără Hertha Müller, aparţine, graţie sistemului represiv, literaturii germane. I-am pomenit pe cei doi, deloc gratuit, pentru că de ceva vreme totul se joacă pe cartea vizualului şi pentru că la acest domeniu aş dori să mă refer ca o posibilă baricadă de luptă împotriva imploziei culturii române.

Cultura – o călătorie iniţiatică, o stare de veghe bine supravegheată

Preponderenţa vizualului fiind deja un lucru de la sine înţeles, ce ar putea face statul astfel încât situaţia culturală a maselor să nu o ia complet razna, sub avalanşa unor voci aţâţătoare de instincte? O contra-ofensivă cu arme pe măsură.

Avem TVR Cultural. Ce se poate face?

Să se trezească la viaţă şi să lupte cu armele proprii televiziunilor comerciale.

Oamenii doresc să câştige bani?
Ba bine că nu, cine nu doreşte? O emisiune-concurs, de cunoştinţe generale, Cine ştie câştigă, finanţată de Loteria Naţională, şi care să ofere un premiu lunar de 10.000 de EUR. Simplu şi la îndemână.

Ce îşi doresc tinerii?

DSLR-ul a adus democratizarea fotografiei. De ce să nu propună un atelier-concurs, cu premii, în parteneriat cu Nikon sau Canon, de istorie şi iniţiere în arta fotografică? Simplu şi la îndemână.

Toţi îşi doresc o maşină!

Concurs de educaţie rutieră – cu un format cool şi inteligent, cu inserturi de filmări în care conducătorii auto stropesc trecătorii, cu taximetrişti atotputernici etc, suţinut de Renault. Premiu: un autoturism pe lună.

Să ne începem dimineaţa cu exerciţii de logică!

Prezentatorul, la maieu şi pantaloni scurţi, să prezinte avantajele neconvenţionale ale mersului pe bicicletă (poţi citi pe bicicletă? se poate sprijini de tine un om slab educat? ce coafură este recomandată pentru mersul pe bicicletă, şosete roz cu iepuraşi?), exerciţii de menmotehnică, de logică şi retorică.

Codul bunelor maniere

Filmat cu camera ascunsă, într-un registru ironic şi nu prea jos, zbaterea zilnică a străzii.
Poate fi asociat cu reţete gastronomice şi cum să te comporţi acasă şi în societate – cum să foloseşti tacâmurile pentru peşte. Asociere cu un mare lanţ hotelier sau cu un serviciu financiar. Simplu şi la îndemână.

Unde sunt cursurile de limbi străine?

Cred că şi acum un om cu studii medii, fără aplecare filologică, îşi mai aduce aminte de Doar o vorbă săţ-i mai spun. Nu ai nevoie de un om carismatic pentru a realiza o astfel de emisiune. Poţi să inviţi un responsabil de marketing de la o multinaţională şi să îl întrebi de ce a ales să fabrice crema din căpşuni şi nu din căpşune. Un concurs interactiv cu probleme de etimologie sau despre conjugarea unui verb în franceză.  Premii oferite de Institutul Francez, Cervantes, British Council, Goethe etc etc. Simplu şi la obiect.

Am putea continua la nesfârşit

Cu emisiuni despre istoria arhitecturii şi marile urâţenii ridicate după 1989, cu seri de poezie, cu seara cinematografului autohton – şi unde să putem vedea Reconstituirea, De ce trag clopotele, Mitică?, Croaziera, Glissando, Probă de microfon etc, anul Antonioni,  serile Centrului National al Dansului Bucureşti – cu transmisiuni în direct,  pledoarii pentru sport, povestiri inteligente despre eros şi sex – cu referinţe culturale, flash moburile TVR Cultural, readucerea dialogurilor dintre Pleşu şi Liiceanu, transferul senzaţional al lui Dan C. Mihăilescu, lecţii de dans, de actorie, cursuri de afaceri, păcatele limbii cu Rodica Zafiu, seara Radu Cosaşu, Istoria după Neagu Djuvara, Prin Bucureştiul interbelic cu Ioana Pârvulescu, inteligenţa comentariilor sportive cu Narcis Jeler, iar seara târziu Războiul Sfârşitului Săptămânii cu Iulian Tănase şi Mitoş Micleuşanu.

Inteligenţă, învăţătură, asprime, detaşare şi ironie.

Cum să „arate” Anul Cioran?

TVR Cultural şi-ar putea dedica o lună, sau un an câte unui mare scriitor român. Secvenţe interbelice şi punerea în context. Interviu. Un aforism care să reprezinte leit-motivul zilei şi care să fie comentat. Fotografii, Coasta Boacii, prietenii – Ţuţea, Eliade, Ionescu, Cioran surprins de Sebastian. Aşa cum există o hartă a vinului, aşa să fie o hartă a peregrinărilor autorului.

Nu în ultimul rând, marketingul cultural
De ce nu ar exista un program tv tipărit de TVR (Cultural)? În care să poţi citi o cronică inteligentă de film sau de carte, o invitaţie la un spectacol de teatru. Iar programul să fie distribuit gratuit.

La sfârşitul lecturii Ce mai rămâne din cultura franceză?

O carte e cu atât mai incitantă cu cât întrebările pe care le ridică ies din matca lor şi îţi inundă şi îţi hrănesc ulterior propria-ţi grădină. Rândurile de mai sus s-au dorit a fi o cronică la cartea publicată de Editura Art, Donald Morrison – Ce mai rămâne din cultura franceză? Antoine Compagnon – Preocuparea pentru grandoare, traducere din limbile engleză şi franceză de Laura Albulescu, postfaţă de Horia-Roman Patapievici.

Post scriptum incluzând întrebări din timpul lecturii, spre o roditoare îndreptare spre lectură:

1.    Totuşi, la ce axă ne raportăm? Pe direcţia X avem dorinţa de afirmare a unei voci (naţionale), pe direcţia Y – lupta cu timpul. În spatele fiecărei direcţii stau, având motivaţii diferite (oare?), statul, politicile culturale, marketingul şi spiritul timpului. Z, coordonata care are legătură cu timpul şi cu remanenţa, dispare. Bidimensional. Intuiţia posterităţii, un simţ periculos – nu ştiu dacă există vreo casă de pariuri, britanică, desigur, unde să poţi paria pe o posteritate glorioasă a vreunui creator în viaţă. O asemenea excentricitate e timpul să se nască.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………
2.    Care ar fi soluţia împăcării între datoria statului (clientelar, conservator şi răzbunător – vezi Poneiul Roz) şi dorinţa iniţiativei private (slujind imediatul şi sperând la intrarea în prelungiri a acestuia)? O prietenie sinceră şi necondiţionată între caractere contradictorii şi contondente.

Unul dintre cei mai frumoşi şi mai nebuni poeţi francezi, Georges Brassens, lansează La mauvaise réputation – (Mais les braves gens n’aiment pas que l’on suive une autre route qu’eux) deşi mai erau doar câţiva ani până la oficializarea mişcării flower-power şi explozia revoluţiei sexuale.

În acelaşi an, la 15 martie 1954,
intră în viața literară
cu romanul Bonjour tristesse o tânără de 18 ani, Françoise Sagan, și, odată cu el, se prinde într-un puzzle bulversant din care rămâne cu eticheta de simbol al unei tinere generații stinse prea devreme.

Intră din plin în iubire și în metamorfozele ei.
Iar trupului îi aduce darnice ofrande. Are un coup de foudre pentru Annick Geille, editoarea revistei Playboy în Franţa, în timp ce deja avea o relaţie cu stilista Peggy Roche, dar şi cu scriitorul, căsătorit, Bernard Frank.

Se avântă în alcool, droguri şi cazinouri.
În 1990 este condamnată pentru consum de cocaină.

Intră în dulceața tenebrelor.
În 2002, încercând să intermedieze pe lângă președintele Mitterand o afacere cu petrol în Uzbekistan, primește mită de un milion de franci și este condamnată pentru fraudă fiscală.

Ia definitiv piciorul de pe accelerație în 2004, într-o cruntă sărăcie. Saganesque.

Cu 47 de ani mai devreme.

Intră din plin în jocul vitezei.
Aflată la volanul unui automobil Aston-Martin, pe care obișnuiește să îl conducă  pieds nus, Françoise Sagan își provoacă destinul. Din provocare iese contorsionată și cu puține șanse de supraviețuire. După trei luni în care, pentru a suporta durerile, i se administrează 875, un opioid de trei ori mai puternic ca morfina, administrat de obicei bolnavilor de cancer aflați în metastază, este internată pentru dezintoxicare.

Cea care va mărturisi că nu îi place să își revizuiască paginile și că nu îi place invenția în literatură nu se dezminte nici aici. Toxic, jurnalul dezintoxicării, publicat la Editura ART, este dovada unei scriituri à bout de souffle, concentrată asupra trăirilor și imaginii propriului corp și ce poți vedea și simți când apeși accelerația la maxim? Frânturi de chipuri și de viață, lipsite de poveste, non-epice, îmbrățișate de boală și schizofrenie.

Linii narative frânte. Nu întâmplător autoarea îl alege pe Bernard Buffet să îi ilustreze volumul. Pictor expresionist, membru al mişcării anti-abstracte L’homme Témoin, cu o cotă de piață fabuloasă în anii ’50, refuzat și ponegrit de elita intelectuală a Franței, considerându-l prea pe gustul și pofta maselor, Buffet alungă orice formă de erotism din desenele sale, iar de vină nu e vecinătatea cu celălalt discurs. Obsesiile lui Buffet: clovnii, nudurile și moartea.

Acum, iubirea i se pară fadă și dorește să poată fi cea de dinainte pentru a trăi numai pentru literatură. Pândindu-și propriul trup, refugiul și-l găsește în Proust – din care de altfel își luase și pseudonimul Sagan, Apollinaire și Céline – probabil D’un château l’autre, care apăruse chiar în luna ianuarie a acelui an. Năucită, ar dori să se ducă la Belleville, unde locuia acesta, pentru a-i înmâna un cec de o sută de mii de franci.

Câte o ploaie și brancardierul care aleargă năuc prin ea îi aduc aminte de copilărie și își pune întrebarea dacă să fugă, din clinică sau din viață. Și aleargă spre viață.

Françoise Sagan, Toxic,  trad. de Mădălin Roşioru, ilustraţii de Bernard Buffet, Editura ART, 2010

Dintre autori, vor onora lansarea Aurora Liiceanu, Vava Ştefănescu, Antoaneta Ralian, Elena Vlădăreanu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Vasile Ernu, Adrian Schiop, Dan Sociu, Costi Rogozanu, Mitoş Micleuşanu, Jean-Lorin Sterian, Răzvan Ţupa, Michele Bressan şi Miron Ghiu.

Și, pentru a-i împăca și pe cei care empatizează întotdeauna cu personajul principal al cărții, fie el negativ – diabolic, rânjind superior, ajunge la închisoare, îndură cristic batjocura, evadează și își face operație estetică, un îndemn:

Va trebui să luptăm în Franța, pe mări și oceane, cu sporită încredere și întreită putere în aer, trebuie să ne apărăm insula, oricât ar costa, trebuie să luptăm pe țărmuri și în teritoriile din interior, pe câmpuri și pe străzi, pe DEALURI! Nu ne vom preda niciodată și dacă totuși predării îi va veni secunda, dar cugetului meu împotrivirea-i stăpân este, dacă insula noastră va fi cucerită și subjugată, atunci imperiul nostru de dincolo de mări se va năpusti în luptă până când, urmând vrerea Lui, Noua Lume cu toată forța și energia o va elibera și salva pe cea Veche.

Î

A fost groaznic, mai rău decât a păţit Tom Sawyer pe insulă, când se făcuse pirat şi trebuia să înveţe să fumeze. În primul rând pentru că era băiat, şi băieţii se descurcă mai uşor când e vorba să se apuce de fumat, băut şi înjurat. Sau cel puţin nu-şi pun problema dacă e bine să se apuce sau nu. Un bărbat care nici nu înjură, nici nu bea şi nici nu fumează e o raritate, eu nu cred că am cunoscut vreodată unul. În schimb, fetele sunt confuze: nu e niciodată clar dacă o femeie care fumează, bea şi înjură e OK sau nu. E clar doar că fetele care nu şi-au însuşit nici una dintre aceste deprinderi sunt domnişoare OK. În ce mă priveşte, m-am simţit obligată să le fac pe toate, nu voiam să risc să ajung o domnişoară OK. Din fericire, nu erau droguri pe vremea mea, de grija asta am scăpat în adolescenţă, mai mult ca sigur m-aş fi simţit obligată să bifez şi asta şi cine ştie cât m-aş fi chinuit până să reuşesc. Că de înjurat am reuşit foarte târziu, era cât pe ce să ajung la majorat şi să fiu incapabilă să spun un banc cu prostii, vă daţi seama ce riscam! De băut am învăţat cu chiu, cu vai şi am răsuflat uşurată când, pe la 35 de ani, m-am resemnat, în sfârşit, să recunosc că nu suport nici un fel de tărie, indiferent cât de uncool sună. Fumatul e marea realizare, în schimb; la capitolul acesta, am obţinut un succes deplin şi durabil de care nu pot să scap, mare pacoste şi succesul în viaţă, vorba vedetelor, ştiu ele ce spun.

Probabil că mai pufăisem uneori, altfel nu-mi explic aplombul cu care i-am zis prietenei mele că am chef de-o ţigară. Ne întorceam de la şcoală şi ne opriserăm să trăncănim, ca de fiecare dată, în faţa blocului ei – eu mai aveam de mers un pic până la mine acasă. Când pe o fată de 13 ani o apucă brusc cheful de-o ţigară, se pune mai întâi următoarea întrebare: unde?…

Un interviu extrem de interesant cu Marjane Satrapi puteți citi aici.

Marţi, 8 iunie, la ora 18:30, Editura ART şi Asociaţia Jumătatea plină vă aşteaptă la Cafe Verona (str. Verona 13-15), pentru lansarea primei colecţii de romane grafice din România. Vor participa : Adrian Cioroianu (istoric, eseist, jurnalist şi, nu în ultimul rând, pasionat de BD), Alexandru Ciubotariu (streetartist şi autor de benzi desenate), Miloš Jovanovič (realizatorul Hardcomics) şi Anamaria Pravicencu (Asociaţia Jumătatea plină).

Până când o veţi putea fuma – acest lucru se va putea întâmpla numai din 9 iunie, prima zi de Bookfest, vă oferim în premieră un fum din amintirea lui Andrei Codrescu. Să savuraţi bine!

Primul fum a fost dintr-o ţigară răsucită din Flacăra Sibiului şi compusă din chiştoace culese de-un golan şi fost puşcăriaş care se aciuase lângă liceu şi ne agăţa colegele. Eram în clasa a zecea şi cred că l-am apucat de guler pentru că zisese ceva porcos iubirii mele eterne. Curajul îmi venise şi din cauză că eram cu doi băieţi sportivi, unul cu cuţit. În loc să mă pocnească, golanul a rânjit şi mi-a zis că, dacă noi vrem, el o să ne arate o căsuţă unde se petrec tot felul de acţiuni sexuale zi şi noapte. Aventura suna irezistibil, aşa că mi-am luat rămas-bun de la iubirea eternă şi, cu ceilalţi doi băieţi, ne-am dus cu golanu’ la o mahala pe partea „rea” a Cibinului. Pe drum el ne-a aţâţat grozav cu poveşti din puşcărie despre furturi şi acţiuni nemaipomenite şi chestii pe care le făcuse în cele două săptămâni de când fusese eliberat, cu femeile din casa unde avea să ajungem. Ne-am oprit într-o râpă la marginea unui maidan pe care se prăbuşeau două colibe de carton fără ferestre şi am aşteptat ore întregi ca să vedem ceva înăuntru sau afară. Între timp, el a produs o cutie plină de chiştoace şi a sucit vreo zece ţigări subţiri cu o pagină din Flacăra Sibiului. Am aprins ţigara chiar în momentul în care un pitic gol ieşi din casa de carton cu o găleată de zoaie. Abia ne excitasem de pitic care avea un organ…

NOTĂ

Editura Art continuă antologia Primul/Prima/Primii/Primele meu/mea/mei/mele…de data aceasta cu o carte având un subiect sensibil: Primul meu fum. O veţi putea găsi chiar din 9 iunie, prima zi de Bookfest, chiar la târg.

Până atunci, thechronicle.ro vă oferă în exclusivitate un fragment, azi din mărturia doamnei Antoaneta Ralian.

“Ambii mei părinţi, mai cu seamă mama, erau fumători pasionaţi. În casa noastră se fuma enorm. De două-trei ori pe săptămână veneau la noi, seara, prieteni ai părinţilor mei, cu care jucau cărţi: rummy cu pietre sau poker, pe sume simbolice. Nu existau pe atunci nici televizor, nici telefon, nici măcar un teatru în oraş, şi oamenii se distrau seara jucând cărţi, iar ziua mama mea citea cărţi. În colţurile meselor, lângă fiecare jucător, aştepta câte o scrumieră frumoasă – mamei îi plăceau obiectele frumoase, nekitschoase (îmi amintesc de o scrumieră care era o veritabilă scoică marină dinţoasă; când o duceai la ureche auzeai susurând cântecul mării). Dimineaţa, scrumierele erau pline vârf de mucuri nemilos strivite şi unele însângerate de ruj. Dar în casă nu mirosea a fum – vara toate ferestrele erau deschise spre o curte mare, iar iarna sobele de teracotă (ah, ce senzaţie dulce, delicios catifelată, să-ţi lipeşti spatele de teracota caldă!) aveau nişe adânci, căptuşite cu plăci pe care se coceau mere şi nuci. Şi aroma merelor coapte biruia izul acru de fum.

Cred că primul fum – pasiv – l-am inhalat pe când eram cazată în poziţia aceea tihnită, deşi cam contorsionată, din placenta mamei. Mama era o femeie foarte nonconformistă (o strigam, în glumă, „George Sand în mizerie”), care a fumat tot timpul sarcinii şi al alăptării mele. Din cât am cunoscut-o eu, presupun că şi pe parcursul travaliului, cât s-a chinuit să mă nască, a tras o ţigară sau două. Naşterea mea a fost foarte dificilă, întrucât, caracteristic pentru mine, nu am venit pe lume cu capul, ca orice făt normal, ci cu fundul. (Nu cred că a fost o atitudine deliberată, o frondă, aceea de a saluta omenirea cu fundul.) Aşadar, prima mea inspiraţie sau aspiraţie a fost fumul de ţigară amestecat în laptele mamei.”

Post scriptum: pe Facebook, Vasile Ernu propunea ca evenimentul de lansare a cărţii să aibă loc la Amsterdam.

Antologia cuprinde amintirile următoarelor şi următorilor: Michele Bressan, Cheloo (Paraziţii), Livius Ciocârlie, Alex Cistelecan, Andrei Codrescu, Paul Dunca, Vasile Ernu, Şerban Foarţă, Miron Ghiu, Vera Ion, Aurora Liiceanu, Mitoş Micleuşanu, Cristian Neagoe, Philip O’Ceallaigh, Lia Perjovschi, Antoaneta Ralian, Costi Rogozanu, Adrian Schiop, Dan Sociu, Dan Stanciu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Jean Lorin Sterian, Vava Ştefănescu, Lucia T, Răzvan Ţupa, Elena Vlădăreanu.

(va continua)

La 12 februarie 1989, Steinhardt îi scria lui Şerban Foarţă:

“Stimate domnule Foarţă,
Mă las în voia păcatului viclean al trufiei: căci m-aţi socotit vrednic să fiu printre cei aleşi a primi Albumul Mallarmé. (…) tâlcuirile sunt fascinante. Spre pildă: „iar cărţile, citite” parcă e mai sfâşietor decât „tous les livres”. „Blânda mea soră” nu-i mai prejos decât „calme soeur”.
(…)

Foc e poezia lui Mallarmé şi foc aţi aprins în limbajul nostru poetic.
Alegra zi (pentru „vivace aujourd’hui”) îmi pare o biruinţă.”

Iar E.M.Cioran, în 13 mai 1989, unei prietene:

„Chère amie,
J’aurais dû vous remercier plus tôt pour l’admirable Mallarmé. Şerban Foarţă s’est attaqué à l’impossible et a a réussi grâce à son talent et aux vertus poétiques de la langue roumaine. Notre peuple a tout raté, sauf graiul. De toutes les langues que je connais, la nôtre est indeniablement la plus poétique. Me voilà patriote…”

Poezia deloc ocolind-o, pentru a putea fi admis în Legiunea Străină a lui Mallarmé este recomandabil să vă pregătiţi pentru următoarele probe:

-    O carne tristă
-    Un greu plictis
-    Cântul matrozilor
-    Fuga! Fuir! Là -bas fuir!
-    Le vierge, le vivace et le bel aujourd’hui
-    Un diavol de negresă
-    Unei copile triste neprehăniţii nuri
-    Un palid ghioc marin şi roz.

Avertisment! Vă aşteaptă un marş de Foarţă.

* Stéphane Mallarmé, Album de versuri în traducerea lui Şerban Foarţă, Editura Art, 2010

Ps: suav, şi Eros păşi pragul:

Mysticis Umbraculis

Elle dormait: son doigt tremblait, sans améthyste (Dormea…cu-o mână-n freamăt şi fără ametistul)
Et nu, sous sa chemise, après un soupir triste (Din deget, sub cămaşa-i de noapte, după tristul)
Il s’arrêta, levant au nombril la batiste (Oftat, îşi dete-n lături, de pe nombril, batistul.)

Et son ventre sembla de la neige où serait (Iar pântecu-i o neauă era, în care ar)
Cependant qu’un rayon redore la forêt (Fi lunecat din creanga de însorit arţar)
Tombé le nid moussu d’un gai chardonneret (Un umed cuib, la poale, de vesel fluierar)

Vântul părea că se plictisise să smotocească frunze, bluze, buze, bucle, fuste înflorate, spre nemulţumirea bătrânilor şi adolescenţilor, dar chiar şi a soţilor plictisiţi prea devreme, apele lacului pe marginea căruia câţiva pescari speraseră ca mica furtună ivită din senin să trezească la viaţă nu numai plutele, devenite nişte pietre plutitoare, ci şi somnii cei graşi, oarecum filosofi, pentru care deja se asiguraseră că au în casă mărar, pătrunjel, mălai, ardei iute, cimbru, ienibahar, leuştean, piper, sare grunjoasă, mentă, cartofi noi cât oul de porumbel, ulei de măsline şi portocale, vin alb şi roşu, roşii şi încă vreo 8, hai să fie 20!, ardei iuţi şi usturoi, pentru borş şi pentru o saramură pentru care să toţi prietenii să îi pomenească 20 de ani, sau cât ne-o mai da Cel de Sus, măcar să îi ajute pe căcăcioşi când m-or înmormânta, căci numai prietenii, care sunt părtaşi, dar şi tu lor, la toate amantlâcurile şi necazurile tale, care te-au vazut hohotind, bolind, şchiopătând, scoţând cu greu bani, când or fi fost, din buzunar, sau spărgând masa, când or fi fost, numai ei vor fi aspri, tăcuţi şi nu îţi vor scăpa coşciugul de pe umeri şi se vor putea târgui cu popa, să mai scadă şi el, căci şi mortul a fost om şi nu se cade să îi luăm tocmai acum pielea de pe el, dă-o-n aia mă-sii, iartă-mă, părinte, tocmai atunci vântul se potoli făcându-i pe pescari să înjure furioşi, doar un ciung scuipă în apă şi râse, daţi-vă dracului de nenorociţi, vă îmbuibaţi?, frunzele, fustele, buclele şi bluzele să nu mai trezească nici un interes nimănui iar în liniştea acelei după-amiezi numai un muget de vaci, aflate pe păşune, în Ţara Vacilor, transmitea cui avea chef să le asculte că iarba e aşa cum trebuie, că ugerele le sunt pline şi abia aşteaptă să le fie stoarse, că totul e aşa cum nu se poate mai bine în cea mai frumoasă dintre lumile posibile.

Nu veţi citi aşa ceva în scenariul lui Quentin Tarantino* şi acei dintre dumneavoastră care nu aţi rezistat niciodată în faţa vreunei pagini de Sadoveanu veţi răsufla uşuraţi.

Cartea curge alert, doar câteva indicaţii, minimaliste, acolo unde este cazul. Dacă îl ştiţi deja pe Tarantino şi aveţi o pasiune pentru el&film, o veţi citi cu o foarte mare curiozitate pentru a depista diferenţele dintre cuvânt şi peliculă.

Pentru a savura verbul lui QT: „ Acum, dacă am încerca să determinăm ce atribut împărtăşeşte poporul german cu o fiară, acesta ar fi vicleanul instinct de prădător al uliului.
Negri-gorile-creier-buze-miros-forţă fizică-mărimea penisului.”

O puteţi dărui taţilor şi prietenilor îndrăgostiţi de literatura de război, veteranilor războiului din Afganistan, celor care doresc să se afirme în industria cinematografică, frumoaselor prietene fumătoare de ţigări de foi şi de pipă, vameşilor bulgari şi lui Sergiu Nicolaescu. Dar şi ticăloşilor din viaţa voastră. Ticăloşilor fără glorie în sens literal.

Ps: Sper ca Editura Art să aibă în minte o a doua ediţie a scenarocărţii lui Tarantino însoţită de benzi desenate, mai ales pentru că genul este prea puţin prizat în România (să fie din cauza desenatorilor, din cauza povestitorilor? Nu am făcut nici un studiu pe această temă). Ar fi minunat. Deşi chiar şi o revistă culturală ar putea introduce acest gen (Dilema Veche? România literară?)

*Quentin Tarantino, Ticăloşi fără glorie, traducere din limba engleză şi note Andra Matzal, Editura Art

Fosbury Flop

Nu întâmplător, cred, dar puteţi să mă contraziceţi, Paul Arden îşi începe cartea** cu exemplul unui atlet necunoscut până la Jocurile Olimpice din Mexic din 1968, Dick Fosbury. Head-ul, căci titlu nu îi putem spune, acestui book print introductiv, iar nu capitol, căci nu putem vorbi în această carte de aşa ceva, doar vorbim de fostul director de creaţie de la Saatchi&Saatchi, este Hai să începem cu dreptul, cu luarea unor decizii greşite.

Cu ce a greşit Dick Fosbury de a ajuns celebru?

În loc să abordeze frontal săritura la înălţime, procedeul devenit dulce métro, boulot, dodo, Fosbury ridică bara la o înălţime record, în săritură face o piruetă şi întoarce spatele obişnuinţei. Sare peste bară, ridică picioarele şi intră în istorie. Prin asumarea de riscuri.

De ce nu este o alegere întâmplătoare?

Simplu. Fosbury se avântă în orb. Nu vede obiectul de cucerit. Duşmanul. Aţi mai auzit de vreo oaste care să atace cu spatele? (există una singură şi se pare că e de partea răului, cel puţin asta e părerea Sfinţilor politicieni, iar această oaste nu ne ia deloc prin surprindere – cel puţin până când nu ajungem în faţa medicului de dermato-venerice).

Ce rămâne după Fosbury via Arden?

Nu te lua după turmă (mă gândesc şi la înregimentarea politică, şi la Revoluţie, şi la orice formă de manipulare). Nu-ţi suprima bucuria de a surprinde realitatea şi obişnuinţele. Sau: De ce să nu trăieşti bucuria despărţirii de asuprirea modelelor?

Încă o dată despre Fosbury Flop şi gata! (Culmea, de data aceasta nici măcar nu îl pomenesc pe Fosbury!)

„Ce mi se pare interesant la Opera din Sidney este modul în care arhitectul Jørn Utzon i-a convins pe edilii oraşului să-i accepte acel design uluitor şi, pe atunci, de neconstruit.

Când şi-a prezentat planurile, a vorbit despre clădire ca despre o pânză de corabie.

Din momentul în care comitetul şi-a imaginat nişte pânze pe apă, restul concurenţilor înscrişi în concurs n-au mai avut nici cea mai mică şansă.

Şi-a rezumat conceptul într-un singur cuvânt.

Pânză.

Genial. „

V-am minţit. Abia acum voi vorbi pentru ultima oară despre Fosbury.

De ce? Nu e minunat să rămânem cu ceva chiar şi dintr-o povestire despre o carte?

**Paul Arden, Gândeşte fix pe dos, traducere de Mihaela Dobrescu, Editura Art, 2010

* un livre, masculinul, reprezintă o carte, pe când femininul ne trimite la o livră, semnificând între 380 şi 552 de grame. Aşadar, aceste rânduri nu reprezintă o unitate de măsură potrivită şi altor achiziţii.