Douăzeci de ani de moarte clinică. Este România ţinută pe sedative şi, uneori, placebo. Este România care nu cunoaşte planuri pe termen lung, este România în care infinitul toceşte un cap de autostradă până se ajunge la celălalt, este România care cunoaşte o “reformă” fiscală la fiecare patru ani când noua guvernare crede că e mai deşteaptă decât precedenta. Continui să cred că România nu ţine pasul, că e mult, foarte mult în urma a ceea ce se întâmplă în ţările dezvoltate.

Hai să încercăm să ne vedem un pic în context: cu Asia nu avem, teoretic, nicio treabă din punctul de vedere al vreunei intervenţii/soluţii diplomatice active. Ambasadorii şi consulii sunt OK: leafa merge, sake-ul e cald, încă. China, portivit Forbes, are utilizatori de internet mai mulţi decât populaţia Americii, dar nici gând să democratizeze accesul la informaţie, să garanteze libera exprimare. Arestările sunt în continuare discreţionare, Partidul e puternic. Monolitic.

China continuă să exporte mărfuri extrem de ieftine (şi de proaste), absoarbe cantităţi enorme de capital, joacă pe degete o lume întreagă la Copenhaga, face cam ce vrea muşchii ei. Mai nou, se răţoieşte la Statele Unite din cauza unui „necesar” de cateva (şase) miliarde de dolari pentru care Washingtonul ar trebui să livreze armament Taiwanului (potrivit unui acord din ’79). Nu ne interesează, dom’le: câtă vreme ne vin şosete Nikke şi pantofi Adibas la Obor, totul e în regulă. Să fie ei sănătoşi. Dar lucrurile nu sunt aşa de simple, pentru că nu ne-ar plăcea deloc să strănute China, tocmai  când Obama şi-a pus fularul de mătase primit cadou de la reformatorii sistemului medical. Poate şi financiar.

Nici pe celălalt ţărm al Pacificului lucrurile nu sunt roze: Brazilia nu a reuşit nici până azi să adopte un model economic liberal (deşi au şosele şi zgârie nori construiţi de americani, îşi pierd minţile în samba şi sunt socialmente liberali – egal pluralism politic şi religios), Chavez mimează mugurii unei democraţii în Venezuela plictisit, probabil, de spectacolele de mimă la adresa liderilor americani din Nord, în Columbia conduc cartelurile şi, într-o foarte mică măsură, preşedintele Uribe.

Obama pur şi simplu a pierdut prin buzunare pachetul de stimulente acordat chiat la învestire – pachet menit să menţină şomajul la 8%, dar l-a pierdut de sub control până la 10% – iar acum se luptă cu deficitul, prognozat – spune The Economist – la 10% din PIB. Sunt însă şi alţi indicatori care te îngrijorează, după ideea potrivit căreia nu-ţi trebuie mereu busolă ca să ştii unde e nordul. Un indicator de „sănătate” pentru economia Americii este gradul de mobilitate al workerului. Oamenii nu mai „migrează”: nu se mai mută pentru joburi mai bune, pentru că joburi nu mai există. Şi asta e rău. Ne pasă? De ce ne-ar păsa? Who the f..k cares, dacă până şi controversatul scut anti-rachetă nu bate până la Vaslui? O să ieşim cu pistoalele Carpaţi şi o să-i facem praf, oricare ar fi ei.

O să-i facem, cu o singură condiţie: să nu (ne) fie militarii plecaţi pe alte fronturi, pe solde mai bune, undeva la mama dracu’ unde nici măcar Blair nu a fost în stare să demonstreze că au existat planuri (măcar) pentru arme de distrugere în masă. Avem un Orient Mijlociu mai fragil ca oricând: Iranul pare să aibă capabilităţi nucleare şi suficientă dorinţă la nivel înalt să le folosească. Discursul vituperant rostit de Ahamdinejad la adresa Israelului, coroborat cu anumite calcule ale spionajului israelian privind data la care Teheranul ar putea avea un focos nuclear funcţional, face din 2010 un an  periculos. Daca Israelul intervine preemptiv – şi s-ar putea s-o facă, deşi nu mai e la fel de agil militar ca altădată – începem să cântăm, ca-n bancul ăla stupid, Toată lumea, Toată lumea, Sare-acum cu mine… Nu ne mai salvează nici „revoluţia Facebook”, nici simpaticii prezentatori de la Al Jazeera în engleză.

Dar, dragii mei, astea nu sunt lucruri care să conteze. Pentru simplul motiv că pe noi nu ne interesează ce fac alţii. Avem problemele noastre: caştigul la Loto, Bahmuţeanca, cazurile de la Acces Direct şi Trădaţi în dragoste, colecţiile de cărţi frumoase, ştirea şi fata de la 5. Tembelismul naţional. Dictatura ignoranţei care ne aduce un pas mai aproape de marasm.

Dar, până la urmă, nu aşa merg lucrurile?

(foto ianuarie 2010, Rareș Petrișor)

Imaginați-vă economia României ca un automobil condus de “șoferul” Emil Boc. Mașina nu e una cine știe ce, e un fel de Logan de criză, de 5000 de euro, care pe dinafară seamănă cu una de 8000 euro, full option, numai că la interior e cheală, are doar volanul, pedalele și cam atât.La volan, neexperimentatul șofer Emil Boc, un jurist în care noi, cei de pe bancheta din spate, ne punem speranțele că ne va duce cu bine la destinație, pe autostrada “economiei de piață”. Numai că drumul e plin de curbe și gropi (criza e de vină!) iar acest “Schumi” încearcă din răsputeri să facă tot ce poate pentru a nu duce mașina în șanț (recesiune).

Statura nu-l avantajează, scaunul de șofer-premier nu e “adaptabil pe înălțime” și pare că nu vede prea bine “drumul” spre destinație (creșterea economică). Așa că, mergând în orb, cu manualul în mână (un manual de economie politică învechit, de tip comunist) și cu telefonul la ureche, ascultând sfaturile comandantului de vas Băsescu, încearcă cu greu să își facă loc, târâș grăpiș, pe “autostrada progresului economic”. Ne va duce întregi la destinație? Cine știe?

Poate doar cu ajutorul celor de la “asistența tehnică” (FMI, CE) care l-au vazut ca abia se târâie, că nu prea știe drumul și nici regulile de circulație, și încearcă să îl ajute spre destinație.

Pentru noi, cei din spate, drumul, chiar și cu antemergatorul FMI, tot periculos rămâne. Pentru că neexperimentatul șofer a plecat la drum fără să se uite dacă are destulă benzină (bani). Ne-a păcălit că mașina e cu ITP-ul la zi, că are plinul făcut, că va duce “Loganul” la tuning și va investi serios în el. Noi l-am crezut și ne-am urcat la bord.

Acum, pe autostradă, n-avem altceva de făcut decât să sperăm că, ajutat de girofarurile FMI, șoferul Boc nu ne va băga în primul gard.

Imun la ce îi spunem noi, cei din spate (mass-media, oamenii de afaceri, sindicate, toți cei 20 de milioane de români etc.) cum că ar trebui să schimbe mai atent vitezele (legile economice), să nu mai forțeze motorul (prin impozitul forfetar), să se uite în zare și să anticipeze pericolele (predictibilitate), șoferul Emil Boc dovedește, cel puțin până acum, că și-a luat carnetul pe șpagă, la Pitești. Unii dintre noi am vrea să sunăm la 112, să ne căutam alt șofer…