- Puteţi începe

Linia de demarcaţie trasată după încetarea războiului din peninsulă, în 1953, traversa chiar mijlocul podului, motiv pentru care doborârea plopului devenise o chestiune strategică.

Dar plopul nu avea să cadă. La 18 august 1976, când căpitanul Bonifas ordona primele lovituri de topor, un grup de soldaţi nord-coreeni comandaţi de locotenentul Pak Chul (supranumit Buldogul) a apărut foarte rapid. Militarii au privit ceva timp cum soldaţii din sud încearcă să taie plopul. Ca din senin, Pak a strigat Opriţi-vă!, dar Bonifas i-a întors spatele. Au venit întăriri; Pak a strigat iar. Bonifas a rămas din nou indiferent.

În 30 de secunde topoarele aveau să-l doboare pe căpitanul Bonifas. Rănit, locotenentul Barrett a reuşit să fugă, dar a murit în elicopter, în zbor spre un spital din Seul.

La televiziunea publică nord-coreeană, Kim Jong Il, Preşedintele Etern, a declarat că incidentul a fost provocat de Sud.

Americanii şi sud-coreenii au ripostat imediat, organizând operaţiunea Paul Bunyan, după numele unui gigantic tăietor de lemne american. Pentru că asta s-a şi întâmplat: mobilizarea militară  a celor doi aliaţi a dus, în cele din urmă, la tăierea plopului. La “operaţiune” au asistat pasiv, din fericire, 200 de soldaţi din Nord, înghesuiţi în nişte autobuze. S-au dat jos, au asamblat o mitralieră, dar nu au tras.

Războiul a atârnat de un fir de păr. De o frunză de plop. Provocări au fost şi înainte. Provocări sunt şi azi. Nu cred că înţelege cu adevărat cineva ce se întâmplă acolo. Unii îi sfătuiesc pe chinezi să fie mai implicaţi. Alţii cer prudenţă Americii şi presiuni economice. Făcute cui? Unui popor deja îngenuncheat şi terorizat? Singurul pattern care îngrijorează este că zonele în care interese majore intră în conflict nu au pace. Sau sfârşit paşnic. Estul Europei (încheiind cu fosta Iugoslavie), Orientul Mijlociu, Irakul. Multe alte exemple.

Coreea de Nord are acum o singură şansă: cea biologică, întruchipată de Un, urmaşul lui Kim Jong Il.

Dar aşchia nu sare departe de plop.

Războaie pot începe oricând de la mult mai puţin decât uraniu îmbogăţit şi capabilităţi nucleare. Asasinatul cu topoare din ’76 o dovedeşte cu prisosinţă. Coreea de Sud se abţine, deocamdată, şi bine face. Dar nu va putea întoarce mereu celălalt obraz. Şi, de data asta, soldaţii nord-coreeni nu vor mai veni înghesuiţi în două autobuze, meşterind la o mitralieră uitată de ruşi.

Legendă foto:

1. Zona Panmunjom, la graniţa dintre cele două Corei.

2. Operaţiunea Paul Bunyan.

3. Căpitanul Arthur Bonifas

4. Locotentul Pak Chul – “Lt. Bulldog”

Sursă foto: Wikipedia

În anii ’90, în jurnalismul românesc existau dezbateri intestine legate de felul în care România – şi, implicit, felul în care era conceput conţinutul editorial al unei gazete sau jurnal de ştiri – se raportează la evenimentele internaţionale.

Ca să vă faceţi o idee, pe vremea când începeam să lucrez la ştiri în TVR calupul de ştiri externe avea (cel puţin) 20 de minute, în economia unui jurnal de o oră, neîntrerupt de publicitate/promo.

În presa americană se merge pe principiul around the clock, around the block = acum şi aici. Nu ăsta este însă motivul, că tot veni vorba, pentru care americanii sunt prezentaţi în sondajele lui Leno cum că habar n-au unde e Marocul, Elveţia…

În anii două mii, interesul românului consumator de informație, călăuzit de presă, a început să se învârtă în jurul stomacului și problemelor sale adiacente – creierul, cultura generală nefiind unele acute.

Nu-mi imaginez cum altfel un incident – care acum câţiva ani ar fi creat ediții speciale, ar fi adus analiști în platou, ar fi generat tone de hârtie – cum este testul nuclear al Coreii de Nord lasă cvasi-rece mass media noastre. Nu pot fi convins nici în ruptul capului de calitatea de INFORMAŢIE a faptului că dl.Băsescu a pus mâna pe un cârnat în Bucovina sau dl.Vanghelie e un pacheţel de problemuţe.

Nici nu pun aceste două subiecte, testul şi cârnatul, pe acelaşi plan, însă ele reflectă direcția îngrijorătoare a felului în care creşte nepăsarea în animalul social român.

Sunt într-o sală cu juraţi surzi în fața cărora pledez prin gesturi pentru egalitatea de distribuție a informației: dați, dom’le, și subiecte de cacao, cărora le lipsesc doar versurile de karaoke, dar dați-ne și subiecte de calitate.

Vrem să știm cum arată şi cârnații de la Wal-Mart, care mai e piața cărnii de câine în Asia, ce se mai mănâncă prin Rusia, cât mai costă Jaguaru’ la mâna a doua în Regat și ce mai fac jmekrii ăia frumos colorați în Tibet.

Ah, și ce se mai întâmplă prin țară când nu avem violuri, crime, căderi de pe bloc și Festivalul Național de Caterincă. O să murim naibii într-o zi și n-o să fim acasă.