Creative Brief

Situaţia existentă
Găsirea unui loc de veci onorabil este din ce în ce mai problematică.  Marii rechini ai locurilor de veci prosperă în continuare şi nimeni şi nimic nu-i împiedică.

În plus, preţul acestora oscilează între 1.700 (Ghencea 2, poziţie bună, lângă aleea principală) şi 9.500 de EUR (la Bellu, alee centrală, lângă monumentul Cantacuzino).

Scopul campaniei
Crearea unui spot video de 30 de secunde (doar scenariul, nu vă cerem spotul filmat!) prin care să convingem populaţia de faptul că Incinerarea reprezintă o alternativă:
-    Mult mai eficientă din punctul de vedere al costurilor (doar 232 RON!)
-    Modernă
-    Fără încălcarea nici unei porunci creştine
-    Care asigură o posteritate mult mai respectabilă în comparaţie cu o înmormântare ritualică
-    Eco friendly: fiecare palmă de pământ contează!

Tone of voice:
-    Optimist

De evitat:
-    Umorul îndoielnic, trivialităţile gratuite

Premiu:

Creatorul celui mai convingător spot îşi va putea trage fotoliul lângă calorifer pentru a învăţa din David Ogilvy, Confesiunile unui om de publicitate.

Reguli de participare:
Intră pe contul tău (daca nu ai, te invităm să îţi faci unul) şi comentează acest articol. Criterii de evaluare? Imaginaţia, plăcerea jocului, puterea de a ne surprinde.

Termeni şi condiţii:
Concursul „Cuvântul îţi aduce cartea”, rezultatul parteneriatului dintre thechronicle.ro şi Librăriile Humanitas, se va desfăşura timp de un an în fiecare săptămână. Dacă nu aţi câştigat într-o săptămână, puteţi să vă încercaţi şansele în celelalte ediţii. A XII-a ediţie a concursului, având drept premiu cartea lui David Ogilvy, Confesiunile unui om de publicitate, se va desfăşura în perioada 4 – 10 ianuarie 2010, iar ultima oră când se pot trimite comentarii este 23:43. La acest concurs pot şi chiar sunt invitaţi să participe toţi iubitorii de literatură, indiferent de naţionalitate, ţară, preferinţe politice sau gastronomice.

Câştigătorii concursurilor „Cuvântul îţi aduce cartea” pot alege singuri sau asistat modalitatea de a primi premiul. Îl pot ridica de la sediul redacţiei sau îl pot primi prin colet poştal. În cazurile în care un câştigător se răzgândeşte şi nu mai doreşte să primească premiul, thechronicle.ro nu îşi asumă consecinţele. Aleluia!

Aloceria

Moș Groparu a mizat pe Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducerea imaginară a lui Vasile Voiculescu și mai precis pe Sonetul CLXXVI iar biblioteca lui va avea un rendez-vous cu Milan Kundera, O întâlnire.

Vă oferim mai întâi plăcerea regăsirii textului voiculescian și abia mai apoi șocul narațiunii moșgropariene – puțin cam stufos și care ar fi meritat rescris de cel puțin șapte ori înainte de a ni-l fi trimis .

„…Grăbită, cărunteţea mă-mbracă-n promoroacă,
Amarnice vântoase de gânduri şi nesomn,
Smuls unul câte unul, de visuri mă dezghioacă…
Pe râpile uitării, însingurat, mă-ntomn.
Îndură-te, coboară şi vino de mă vezi
Pân’ nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi.”

Cum mi-am petrecut sfârșitul sintactic al verii

O vară de-a mea, din acelea decupate parcă din carnetul de note al unui demiurg rămas corigent la seminarul de climatologie, începuse mai mai să topească cerneala prin cartier cu cele CLXXVI grade fahrenheit stropite brusc, fără p(ia)r, într-o miercuri la subsol. Nedistributiv însă, ca precipitaţiile unui beţiv logoreic. Pierdusem pe rând în aşternuturi tipografice diferite vreo patruzeci şi două de i-uri.

Sunt un punct. Mama fusese sedilă pe vremuri, când bucureştenii vorbeau franceză la orice colţ interbelic de cărămidă şi lut. N-a vrut să participe sintactic la desangvinizarea noului limbaj, de partid, şi a fost dată la topit într-o anexă încinsă a închisorii din Aiud. De prea mult alb s-a îmbolnăvit, a pierdut pe rând părul apoi francofonia şi doar prin lirismul unui medic de pe-acolo şi-a punctat bătrâneţile într-o semnătură: V. V. .

Tata, un pic corcit. Mama îi spunea mereu punct şi virgulă pentru că întotdeauna după Beţivule; îţi vine să mai adaugi o scatoalcă sau două, să nu-i dai de înţeles că e apostrofat şi-atât.
Dintre colegii mei de pension sunt singurul ratat cu diacritice în regulă.
Punct pe i. Tata e singurul mândru de mine.
Am croşetat la i-uri până acum încât seara, înainte de culcare, împreună cu cele trei puncte de suspensie cu care m-a binecuvântat bunul Dumnesemn ne rugăm pentru o limbă consonantică. Şi-atât.
Cum ziceam, fredonam şi eu ca punctul pe caniculă „noi în anul două mii când nu vom mai fi doar i” când un traducător imaginar mă ia de tei şi m-aruncă printre:

„…Grăbită, cărunteţea mă-mbracă-n promoroacă,
Amarnice vântoase de gânduri şi nesomn,
Smuls unul câte unul, de visuri mă dezghioacă…
Pe râpile uitării, însingurat, mă-ntomn.
Îndură-te, coboară şi vino de mă vezi
Pân’ nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi.”

Leşi na seem. Un cuvânt, aproape i re al, îl pipăisem orb pe drum. Ştiam că n-are… Începusem să plâng şi adineauri când vă povestii. Boceam pân-ntr-acolo încât g-uri, e-uri, c-uri şi r-uri erau îngropate în puncte de i-uri cam cum se întâmplă cu un adult înconjurat de vărsat de vânt, boală a copilăriei.
Nu avea i
O luasem de la ghilimele înapoi spre titlu de cred că am mai parcurs o dată şi acest text şi tot.
Doamne, cel ce ai.
Cuvântul nu avea i.
Mă îndreptam cu caligrafia vâlvoi precum Kleist sau turma de porci în prăpastie spre sugativă. Nu-ţi vei găsi propriul cuvânt ce nu te conţine şi vei supravieţui.
Niciodată, îmi ziceam pe când din umbra celui mai anotimp „n” de pe faţa tiparului propriile lacrimi îmi căutau cu aceeaşi disperare ochii.
În oglindă. Sunt Punctul de la capătul tunelului sintactic:
V.V.: Ţi-am cunoscut părinţii, nu e sonetul meu preferat, cineva îmi scrie că nu mai eşti punct pe i. Mă-ntomn (în tine).

Povestea Ligiei:

Satul Sansloi se îndepărtase atât de mult de cer, încât nu mai ştia să fie ziuă, nici ploaia nu mai putea să scalde ţarina în viaţă. Era format din două alei intersectate, iar la răscruce se afla o fântână. Poveştile bătrânilor spuneau că pe vremuri în sat poposeau mulţi drumeţi şi că aceea fusese o aşezare binecuvântată. Drumul care lega satul de restul lumii dispăruse complet, odată cu secarea râului lângă care se afla. În Sansloi locuiau nu mai mult de o sută de oameni, toţi de vârstă medie, bătrânii pieriseră cu toţii şi niciun copil nu se mai născuse pe acele meleaguri de ani.
Pe fântâna din centrul satului era o tăbliţă, pe care se putea citi, cu litere topite în fier, următoarea inscripţie: „Jertfa voastră izvorâtă din ochi şi din suflet să-mi daţi, iar eu vă voi dărui şi suflet, şi viaţă, şi bucurie în pântece”. Nimeni nu părea să ia în seamă sau să înţeleagă aceste cuvinte, socotindu-le rodul unui fierar care locuise în sat în urmă cu foarte mulţi ani, nimeni nu le mai ţinea socoteala, şi despre care se spunea că a înnebunit când soţia sa şi-a dat duhul în râu, în incercarea de a-şi salva pruncul în primejdie. Fusese ultimul copil în sat, iar pe ea, ultimii bătrâni o socotiseră a fi ultima femeie în acel ţinut unde spiritul se prăbuşise iar oamenii nu mai aveau grija să îl aducă înapoi. Oamenii uitaseră să iubească, femeile nu mai ştiau să plângă. Nicio lacrimă nu mai căzuse în fântâna fierarului iar satul a dispărut în nefiinţă şi nimeni nu mai ştie unde a fost. Au rămas în urmă doar cele două alei pustii, iar în perimetrul lor iarba a uitat să mai crească, păsările nu au ştiut să mai zboare.

Alb ca Varul şi Cele şapte amazoane
A fost o dată ca niciodată , că dacă n-ar fi , nu s-ar povesti…ah…la naiba, asta era altă poveste. Într-o ţară de canibali, ce trăiau sub pământ şi vânau şobolani cu arcul, trăia un preamărit bulibaşă cu a lui pirandă. După câteva luni de la tăvăleala din căpiţa de fân, rezultatul a fost prompt: piranda noastră era gravidă cu gemeni. La naştere , proaspăta mama a sucombat dintr-o eroare gramaticală a doctorului Ciomu, cel ce asista naşterea, femeia murind în chinuri groaznice, un lucru foarte obişnuit în acea ţară de babuini. Cei doi copii, două bijuterii, comori inestimabile ale tatălui lor, negri ca noaptea, din faşă, au furat bisturiul si alte instrumente ale doctorilor, făcându-l mândru pe bulibaşă. Cum , în vremea aceea era criză, metalele de orice gen erau la mare căutare, cu banii luaţi de pe instrumentar, da, le furaseră pe toate, bulibaşa chemă toată şatra, adică, tot poporul la botezul celor 2 feţi frumoşi ca noaptea. Un lucru ciudat se întâmplă: primul născut văzu o pisică neagră cu un ochi verde şi unul albastru , care se strâmbă la el, copilul speriindu-se îngrozitor , iar pielea lui de abanos se dădu de trei peste cap şi se făcu albă ca varul. Ursitoarele îl botezară Alb ca Varul şi îi ghiciră în ghioc că va conduce lumea. Fratele lui de abanos, la auzul acelor vorbe , luă pisica neagră de coadă, rosti câteva vorbe numai de el ştiute şi îşi jură să nu se întâmple niciodată ce spuseră vrăjit…ursitoarele.
Trecură anii, şi copiii crescură mari şi frumoşi. Negreles, ajunse căpetenie peste cuţitari, fiind căutat de poliţie în toate statele vecine, dar datorită influenţei bulibaşei care sponsoriza mereu campania electorală a domnului preşedinte ales şi reales de prostime, Doamne câţi proşti erau în ţara aia, mezinul scăpă mereu basma curată. Alb ca Varul, în schimb o luă pe alt drum, făcâdu-şi neamul de ruşine, intrând primul la conservator, ajungând cântăreţ de operă, renumit peste hotare, pentru că în ţara aia nimeni nu asculta aşa ceva josnic.
Frumos ca lacrima unui şobolan mort electrocutat, înalt ca parul, alb ca varul, slab ca ţiparul, prinţul moştenitor a fost surghiunit de către tatăl său , ca să nu mai ponegrească renumele de cămătari al familiei. Plecă însoţit de şoferul căruţei regale pe cărări de nimeni ştiute, căutând un loc unde să-şi etaleze talentele nemoştenite de la ai lui.
Negreles îi ordonase căruţaşului să-i facă felul fratelui mai mare şi ca dovadă să-i aducă dinţii de aur cu monogramă, lanţul de la gât şi o şuviţă din părul de pe piept.
Era o mică problemă: căruţaşul îl crescuse de mic pe Alb ca Varul şi îl iubea de fiecare dată când putea şi nu prea îi venea să-l trimită pe lumea cealaltă. Drept urmare, odată ajunşi într-o pădure H&M dintr-un oraş oarecare , căruţaşul îi spuse, cu lacrimi în ochi lui Alb ca Varul ce misiune are. Alb ca Varul, ca un zân veritabil, intră în fibrilaţii, agitându-se ca o mimoză, punându-si mâinile la frunte, învârtindu-se în cerc. Şoferul îl calmă imediat cu o palmă bine direcţionată şi îi arătă victima care să-i ia locul, un cerşetor, îmbrăcat în costum Armani, cu dinţi de aur. Odată toate rezolvate, căruţaşul îşi luă rămas bun de la prinţul moştenitor, împachetă dinţii de aur ai cerşetorului în cămaşa lui Alb ca Varul şi plecă spre ţara lui.
Rămas singur, Alb ca Varul rătăci zile întregi prin ţări necunoscute până ajunse în nord, unde totul era frumos, liniştit si răcoros, poate prea răcoros pentru gustul lui. Ajunse într-o pădure rezidenţială unde găsi o vilă imensă cu 7 dormitoare. Uşa fiind deschisă, pentru că în ţara aceea nu existau confraţi de-ai lui, el intră fără probleme. Aici găsi 7 paturi la fel, 7 garderobe asemănătoare, 7 oglinzi, de 7 ori 7 perechi de pantofi, şi tot atâtea vibratoare în cele 7 dulapuri. După ce se dădu cu cele 7 tipuri de creme , şi încercă cele 7 fixative adormise îmbătat de cele 7 parfumuri găsite.
Seara, veniră cele 7 locatare ale vilei, 7 amazoane, cu pletele în vânt, cu muşchi de halterofil şi haine de gladiatoare, fiecare cu toporul în mână.
- Cineva a folosit parfumul meu, spuse prima amazoană, Hippolytia.
- Şi al meu e folosit, răcni ce-a de doua, Antiopa.
- Cu al meu ce-a avut? suspină a treia, Smyrna.
- Fixativul meu a fost atins, zise Magnesia.
- Care naiba a avut tupeul să intre la mine în cameră? întrebă Penthesilea.
- Cineva a pângărit patul meu, tună cea de-a şasea amazoană, cea mai urâtă, Nikita.
- Cineva încă doarme la mine în pat, mârâi nemuritoarea Elodia.
În momentul acela, trezit de mirosul pestilenţial al celor 7 dive abia întoarse de la muncă, Alb ca Varul se dădu jos din pat şi îsi ceru scuze pentru deranj. Cele 7 doamne când îl văzură aşa frumos săriră toate pe el şi, după ce-l pasară de la una la alta toată noaptea, adormiră în living împreună.
Viaţa lui Alb ca Varul era nemaipomenită: el le învăţa pe ele cum să foloseasca machiajul pentru a arăta distins, ce parfumuri li se potrivesc şi cum să se îmbrace pentru a crea furori, iar ele îi aduceau mereu acasă tot ce avea nevoie, şi trăiau fericiţi. Asta până într-o zi, când una din iscoadele fratelui mai mic, în căutare de noi locuri pentru „afaceri” îl văzu la fereastra vilei cântând o melodie duioasă de mureau toate florile de râs.
Negreles când auzi că fratele lui trăieşte, ameninţând preluarea tronului său, căpătat după moartea bulibaşei, chemă pisica neagră cu un ochi verde şi unul albastru şi ceru sfaturi pentru a scăpa de Alb ca Varul. Aceasta, după o căutare serioasă pe goagăl, găsi metoda de scăpa de prinţ în aşa fel încât Negreles să nu fie niciodată bănuit. Însă înainte de orice îl execută pe şoferul regal pentru înşelăciune, aranjând să arate ca un accident, victima părând că a alunecat şi a căzut într-o furcă de 24 de ori.
Mezinul se îmbrăcă în peşte/traficant , adică îşi făcu adidaşii cu cremă , că restul, cămaşa Dolce, ghiulul şi lanţul la gât le avea, se dădu de trei ori peste cap şi îşi sparse un dinte, că nu era atlet, şi se prezentă la vila celor 7 amazoane.
- Sokeres amal? îl interpelă Negreles pe fratele său.
- Bine, prietene ce să fac, dar tu de unde ştii limba mea? îi răspunse Alb ca Varul, uimit că străinul din faţa lui îi spusese prieten, nerecunoscându-l pe fratele său, foarte spălat şi frumos îmbrăcat.
- Am ceva bun pentru tine, prafuri albe pentru îngrăşat, că văd că te cam bate vântul.
- Eu nu folosesc aşa ceva.
- E, hai că e bune, îţi zice frăţiorul tău, adică nu sunt fratele tău, dar aşa vorbim noi.
- Şi zici că e îngrăşământ?
- Da, e tare faine.
Negreles îl îmbuibă pe Alb ca Varul cu prafuri până acesta ajunse la paroxism şi inima îi bătea cu putere, să i se spargă. Mimozul avu parte de un leşin – frate cu moartea, aşa încât Negreles îşi frecă mâinile fericit, şi după ce „ curăţă „ camerele de tot ce era de valoare, plecă fericit în treaba lui.
Când ajunseră cele 7 tigroaice acasă şi-l văzură pe Alb ca Varul întins pe podea, cu spume la gură şi inima blocată începură să ţipe, să-şi smulgă părul şi să plângă după prinţişorul lor. Elodia, care avusese parte de experienţe nenumărate la viaţa ei, de pe vremea când era căsătorită, îl spălă pe faţă cu apă rece, îi îndesă ciocolată în gură muribundului şi aşteptă miracolul. În câteva ore, Alb ca Varul îşi reveni , dar încă se învârtea camera cu el. Răsuflară toate uşurate şi continuară viaţa în paradis.
Negreles mergea cu noua lui trăsură X1 spre casă fericit că scăpase de fratele incomod. Îi tăie faţa pisica neagră care îl interpelă : „ FruMOSUle, borâTUle, pupa-ţi-aş ceasul de aur fals, vezi că Alb ca Varul trăieşte”. Frână bruscă , accident, şpagă grea la poliţai. Negreles se întoarse la vilă şi încercă să găsească o soluţie pentru a-l mierli pe frăţior. Îşi aduse aminte că Alb ca Varul avea creierul conectat virtual la agenda lui electronică care îi aducea amintea mereu să respire, să mănânce şi alte lucruri utile, pentru că memoria lui era scurtă iar mintea şi mai scurtă. Pătrunse prin efracţie în vilă,  ca oricare dintre ai lui, şi introduse un vierme , made in Bulgaria, care îi paradi agenda electronică a lui Alb ca Varul. Acesta leşină instant şi intră într-o comă profundă, doar creierul lui nu putea procesa singur informaţiile. Când să-şi ia tălpăşiţa , Negreles fu surprins de cele 7 amazoane care se întorceau de la muncă mai devreme, fiind vineri, zi scurtă. Acestea începură să-l joace în picioare pe temutul cap de cuţitari, prin procedee de bodycheck, rotiri succesive deasupra capului, specifice wrestling-ului, până când nefericitul îşi dădu obştescul sfârşit, eliberând lumea de o lichea.
Câtă tristeţe şi jale era în vilă, plângeau şi chiloţii de pe amazoane după Alb ca Varul. L-au plâns toate cât au putut, pe unde mai puteau să-l mai plângă, prin pat, pe podea şi cine mai ştie unde, până când, sătule de sex inconştient, au decis să-l îngroape.
Pe drumul de coştişă ce ducea la morgă , mergeau 7 amazoane cu al lor Alb ca Varul întins pe un mouse pad. În calea lor se abătu călare pe un cal argintiu, modelul Phantom, conducătorul lumii, distrugătorul nervilor tuturor utilizatorilor de Windows, Prinţul Gates.
- Hi, my name is Bill, it’s been two weeks since my last crushed Windows. It all started when a virus moved in my computer. I know I love it, because my firewall told me so. Why are you all look so sad?
- Oh, tu, zeu al computerelor, ce darnic eşti cu nervii noştri, al nostru vis de iarnă, preafrumosul Alb ca Varul a intrat în comă din cauza agendei lui electronice.
Atunci , omul momentului, veni cu un removal tool , trial pentru 30 de zile pentru a distruge virusul din agendă. După 3 ore asidue de instalare şi reinstalare, geamuri sparte, şi înjurături din toate părţile, agenda fu ca nouă , iar Alb ca Varul îşi reveni miraculos din coma ce-l consuma ca pe un lolly pop. Gates se îndrăgosti ca un nebun de duiosul nostru personaj şi trăiră până la adânci bătrâneţi fericiţi, mereu găsind soluţii pentru a ucide un calculator cu softuri proaste şi scumpe.
Cu siguranţă cine mi-a povestit-o a spus-o altfel, dar de atunci şi până acum viaţa mi-a arătat că nu există poveşti.

Câştigătorul concursului literar the chronicle va putea citi în această mică vacanţă de Sărbători cartea lui Andrei Cornea, Poveşti impertinente şi apocrife.

Reguli de participare:
Intră pe contul tău (daca nu ai, te invităm să îţi faci unul) şi comentează acest articol. Criterii de evaluare? Imaginaţia, plăcerea jocului, puterea de a ne surprinde.

Termeni şi condiţii:
Concursul „Cuvântul îţi aduce cartea”, rezultatul parteneriatului dintre thechronicle.ro şi Librăriile Humanitas, se va desfăşura timp de un an în fiecare săptămână. Dacă nu aţi câştigat într-o săptămână, puteţi să vă încercaţi şansele în celelalte ediţii. A 9-a ediţie a concursului, având drept premiu cartea lui Andrei Cornea, Poveşti impertinente şi apocrife, se va desfăşura în perioada 14 decembrie – 21 decembrie 2009, iar ultima oră când se pot trimite comentarii este 23:43. La acest concurs pot şi chiar sunt invitaţi să participe toţi iubitorii de literatură, indiferent de naţionalitate, ţară, preferinţe politice sau gastronomice. Data limită de anunţare a câştigătorului pentru concursul acestei săptămâni: luni, 21 decembrie 2009, ora 23:43.

Câştigătorii concursurilor „Cuvântul îţi aduce cartea” pot alege singuri sau asistat modalitatea de a primi premiul. Îl pot ridica de la sediul redacţiei sau îl pot primi prin colet poştal. În cazurile excentrice în care un concurent câştigător se răzgândeşte şi nu mai doreşte să primească premiul, thechronicle.ro se gândeşte foarte serios la rezolvarea într-un fel a acestui refuz.

Foaie verde’n cerul gurii,
Să nu te îmbie furii,
Să nu te puşchea pe limbă,
Mort, nici buba nu te-ajungă!

scrieţi un blestem de deochi şi vă puteţi deochia cu amintirile lui Neagu Djuvara, Amintiri şi poveşti mai deocheate, cu ilustraţii de Andrei Gamarţ, Humanitas, 2009.

Reguli de participare:
Intră pe contul tău (daca nu ai, te invităm să îţi faci unul) şi comentează acest articol. Criterii de evaluare? Imaginaţia, plăcerea jocului, puterea de a ne surprinde.

Termeni şi condiţii:
Concursul „Cuvântul îţi aduce cartea”, rezultatul parteneriatului dintre thechronicle.ro şi Librăriile Humanitas, se va desfăşura timp de un an în fiecare săptămână. Dacă nu aţi câştigat într-o săptămână, puteţi să vă încercaţi şansele în celelalte ediţii. A 8-a ediţie a concursului, având drept premiu cartea Amintiri şi poveşti mai deocheate, se va desfăşura în perioada 7 decembrie – 13 decembrie 2009, iar ultima oră când se pot trimite comentarii este 23:43. La acest concurs pot şi chiar sunt invitaţi să participe toţi iubitorii de literatură, indiferent de naţionalitate, ţară, preferinţe politice sau gastronomice. Data limită de anunţare a câştigătorului pentru concursul acestei săptămâni: luni, 14 decembrie 2009, ora 23:43.

Câştigătorii concursurilor „Cuvântul îţi aduce cartea” pot alege singuri sau asistat modalitatea de a primi premiul. Îl pot ridica de la sediul redacţiei sau îl pot primi prin colet poştal. În cazurile excentrice în care un concurent câştigător se răzgândeşte şi nu mai doreşte să primească premiul, thechronicle.ro se gândeşte foarte serios la rezolvarea într-un fel a acestui refuz.

…omul, fiinţă ingrată, cu multe lipsuri, dar cu atât de multe calităţi, stăpân al universului şi sclav al aceleaşi lumi, distrugător şi creator, victimă şi călău în acelaşi timp, supus greşelii, rob al timpului şi cuceritor, nu ştie niciodată cum să trăiască fericit , şi totuşi aduce fericire.
O poieniţă ruptă din rai în plină vară, flori de câmp cât vedeai cu ochii, raze de soare ce umpleau tot peisajul de o căldură mirifică , sunete angelice de păsărele răzbăteau în toate cotloanele, fluturi de diverse culori se plimbau de colo-colo dând peisajului un pastel divin.
În mijlocul poieniţei se afla un bătrânel cu părul nins, lung, cu ochelari mici şi rotunzi, studia o floare cu o lupă, iar cu penseta înlătura petalele. Din când în când ofta, spunându-şi că nu s-a schimbat nimic, şi că iarăşi a dat greş. Un fluture valsa în jurul lui, încercând să se aşeze pe umărul lui.
- De ani de zile mă chinui să altoiesc aceste două flori şi văd că nu iese ce am vrut eu. Unde greşesc?
- Omule de ce eşti trist? spuse fluturele.
- Cum să nu fiu trist când văd că orice fac eu nu e bine.Sunt treizeci de ani de când tot incerc să îmbin calităţile acestor două flori şi nu iese deloc.
- Te-ai gândit vreodată să te bucuri de ele aşa cum sunt? Aşa le-a făcut Dumnezeu, să fie frumoase amândouă şi doar acele calităţi să le aibă. De ce nu poţi să zâmbeşti când le vezi, când le miroşi, când le culegi şi le pui in glastră?
Omul se intoarse să vadă cu cine vorbeşte, şi când se văzu singur îşi spuse:”am luat-o razna, vorbesc singur!”
- Nu vorbeşti singur, sunt aici, pe umărul tău, zise fluturele.
- Tu poţi vorbi? Am înnebunit, vorbesc cu gâzele.
- Nu eşti nebun, eşti un om cu atâtea daruri pe care nu le-ai valorificat. Ţi-ai pierdut vremea făcând pe savantul, în loc să accepţi ce ţi se dă. Nu ai zâmbit niciodată când te-ai plimbat în poieniţă, nu ţi-ai deschis inima când florile ţi-au dat ce aveau ele mai bun, ai respins frumuseţea, ai ignorat plăcerea. De ce omule?
- Ce ştii tu micuţule?
- Eu ştiu că mă bucur de fiecare adiere de vânt, plutesc prin fiecare pală, adulmec toate miresmele , cuprind cu ochii mei mici tot peisajul, respir fiecare secundă, şi iubesc razele de soare, pentru că ştiu că mâine nu le voi mai vedea. Eu nu trăiesc mult, dar cât trăiesc totul e la intensitate maximă. Tu în schimb te frămânţi, te amărăşti, încerci să schimbi totul şi te ignori pe tine, îţi refuzi dreptul la bucurie şi la fericire, de ce omule? Ai o singură viaţă şi o spulberi fără să te bucuri măcar un moment. Eu mâine nu voi mai fi dar ştiu că toate secundele petrecute printre flori mi-au umplut inima de fericire.
Omul începu să plângă, punându-şi faţa în palme, dându-i dreptate insectei care îi spusese tristul adevăr. „De ce oare am luat-o pe drumul ăsta?”
- Omule nu fi trist, mai poţi schimba ceva, bucură-te de viaţă, adulmecă florile , respiră aerul ăsta îmbătător, arată-le şi celorlalţi ca tine ce frumos e aici.
- E prea târziu , gâză mică. Am irosit viaţa asta în studii, cercetări care mi-au adus numai gânduri negre şi nefericire. Mi-am ignorat copiii şi nepotul, am renunţat la lume şi m-am afundat în lucruri atât de insipide.
- Niciodată nu e prea târziu, fă o schimbare şi chiar dacă ai sa trăiesti o secundă fericit , viaţa asta nu a fost in van. Eu acum trebuie să plec, simt cum mă cheamă neantul, eu mi-am trăit viaţa din plin, e timpul meu să mă retrag, fă o schimbare.Te las cu bine, bătrâne!
Şi fluturele îşi intinse aripile , se ridică în văzduh , se roti de câteva ori apoi căzu printre flori dându-şi ultima suflare.
Omul se uită la el, îl luă în palmă, îl pupă ca pe o icoană şi plânse cu lacrimi amare.
Din spatele lui veni un prichindel cu zâmbetul pe buze, cu ochii albaştrii. Îl luă în braţe şi gângurea vesel.
- Ce faci bunicule? De ce plângi? Nu plânge că mă faci şi pe mine să plâng.
- Iartă-mă puiule. Cum de te-a lăsat mama ta singurel?
- Am fugit de acasă, mama făcea cozonaci dar eu vroiam sa stau cu tine. Ce sunt florile astea?
- Sunt flori de câmp, copile.
- Uite ce frumoase sunt, şi ce bine miros.
- Aşa e.
- Bunicule cum poţi să plângi cu atâtea flori în jurul tău, uite şi fluturi, şi ce păsărele drăguţe. Mă înveţi şi pe mine cum să mă joc cu florile?
- Piciule, normal că te învăţ, eşti cea mai scumpă avere a mea.
- Dar vreau să ştiu tot, da ?
- Nu te voi putea învăţa tot, dar dacă mă iubeşti ai să le înveţi singur şi ai să faci tot ce nu am făcut eu, ai să te bucuri de natura în toată splendoarea ei.
- De ce să nu mă înveţi tot , bunicule, avem atâta timp, şi o să fiu cuminte, o să ascult tot ce-mi spui tu.
- Nu mai am aşa mult timp, aproape că s-a scurs tot şi dacă nu era fluturele ăsta din palma mea pierdeam tot.
- Ce frumos e. Păcat că nu zboară. De ce nu zboară?
- A obosit, şi a plecat spre alte meleaguri.
Bătrânul luă în braţe prichindelul şi îi arătă florile, explicându-i tot ce ştia el despre ele. După câteva ore, copilul ştia atâtea, avea mintea îmbogăţită şi inima plină de frumuseţe. Bătrânul lăsă copilul în iarbă, îngenunche lângă el, inima bătându-i foarte repede.
- Puiule, s-o asculţi pe mama şi să te bucuri de fiecare secundă pe care o trăieşti, să-ţi umpli mintea de bucurie şi inima de fericire, să zbori mereu spre culmi înalte.
- Bunicule, dar tu unde te duci?
- Eu mă duc după prietenul meu înnaripat, avem o treabă neterminată.
- Ia-mă cu tine, mă iei?
- Tu trebuie sa rămâi aici.
- Dar vreau să merg cu tine!
- Să nu te sperii şi să nu plângi.
- Nu am să plâng, o sa mă uit după tine. De ce nu mă iei cu tine?
- Pentru că vreau ca tu să ai grijă de mama ta cât lipsesc eu.
În clipa următoare, bătrânul , trase aer adanc în piept, simţind cum îi intră în suflet mireasma fericirii, şi cum totul îl învăluie ca într-o imensă cascadă de euforie , şi adormi pe veci cu un zâmbet angelic pe faţă.
Nu trecu mult şi apăru mama copilului , care văzându-şi tatăl întins între flori cu zâmbetul pe buze, dar rece, îşi luă copilul în braţe şi începu să plângă.
- Copilul meu să nu plângi, bunicul a trebuit să plece undeva unde îi e mai bine, să nu fi trist.
- Nu sunt trist mamă, că am văzut unde a plecat bunicul, s-a transformat într-un fluture mare albastru, şi , uite-l acolo, zboară printre florile acelea mari de care mi-a povestit.
- Of, dragul mamei, nu-i adevărat, astea-s sunt poveşti.
- Ba nu mamă, e adevărat, am văzut eu, şi mi-a zâmbit când a început să zboare, si eu am să zâmbesc mereu ca el , şi am zbor mereu printre flori şi fluturi.
Câţi dintre voi nu aţi fost bătrâni şi câţi aţi reuşit să ajungeţi fluturi? Câţi nu aţi căutat mereu câştigul jocului şi aţi uitat să vă bucuraţi de joc în sine? Aţi reuşit să simţiţi florile, să mirosiţi fericirea, să vă bucuraţi de razele de soare, să trăiţi la maxim? Eu v-o doresc tuturor.
Un bătrân, un fluture