Uşa se deschide încet, mult după ceea ce ar fi însemnat dimineaţa devreme şi, prin crăpătura iscată cât să lase loc unui cap, apare o moacă bosumflată, cu cearcăne şi părul ciufulit. N-ai putea spune câţi ani are, ce culoare au ochii lui, dar îl cunoşti după eternele cearcăne. E Călin. Joacă, din când în când, teatrul ăsta cu intratul în propriul birou. E singurul loc unde zâmbeşte, cu noi, cei câţiva cărora ne place zâmbetul lui: Elena, Sonia, Tavi, Dragoş, Cristi, Ştefan, Horia. Poate şi alţii.

- Ce dracu’ faceţi… aşa de dimineaţă? zice, uitându-se la ceasul ieftin.

- Ai adus bere? îl întreb direct, lăsându-mi deja gura apă, cu gândul la ora de siestă de după prânzul execrabil de la Kilometru (cantina TVR căreia i se spune aşa din cauza distanţei uriaşe care o separă de clădirea redacţiilor). Îşi scoate o Carpată fără filtru, îşi aşează grijuliu geanta lângă birou şi se trânteşte pe scaun. …