Puțin neobișnuită destinația pentru un european dornic de confort, de stațiuni pline de soare și oameni îmbrăcați bine. Dar pentru călătorul căruia mintea și sufletul îi hoinăresc întruna, Libanul este un loc de vis. Schiezi la peste 2500m altitudine, apoi, după un drum de numai 20 de minute, faci baie în Mediterana. Treci cu grijă prin locurile sărace în care foamea face ochii mari și se holbează la tine, apoi te îndrepți către un complex de lux unde faci băi de lapte cu mentă, asculți dintr-un șezlong tânguirea dulce și aspră a unui cântăreț și privești albastrul deloc credibil al mării.

Din București se ajunge extrem de ușor în Liban: numai două ceasuri de zbor direct până-n Beirut. Dar nu cădeți în capcana de a vă mulțumi cu Beirutul – unde s-a construit în câțiva ani, după decenii de război, ceea ce n-o să vadă Bucureștiul sau vreun oraș-port din România vreodată – mergeți prin orașele de pe coastă. Deși sărace – unele cumplit de sărace – orașele sunt ca niște splendide bestii adormite: plaje neatinse, porturi și obiceiuri pescărești din alte vremuri, mâncare tradițională de o bunătate și senzualitate greu de imaginat.

De data asta, am ajuns în Byblos (Jbeil, pentru arabi) unde, în câțiva kilometri pătrați, găsești o parte de oraș vechi restaurată, un fort, un port mignon de o frumusețe magnetică, oameni indifereți la trecerea timpului, plajă, hoteluri, restaurante dichisite, nopți care miros a mirodenii, valuri care-ți lasă cicatrici pe suflet.

*Ce faceți, doamnă?

Drumul readuce în memorie Indiana Jones care ajunge in căutarea Graalului pe aceste meleaguri. De la templu spre celălalt capăt şaretele nu mai merg. În piaţa din faţa templului, bedouini cu cămile slabanoage sau magaruşi îşi oferă serviciile pentru kilometrul rămas. Preţul este la fel ca şi cel practicat de şaretele complexului, 35 de dolari dus.

De la templu încolo drumul este presărat cu popasuri amenajate şi întreţinute de bedouini unde poţi bea ceai si cumpăra suveniruri locale sau chinezeşti şi poţi schimba o vorbă cu turiştii deshidrataţi pe drumul de întoarcere.

La sfârşitul parcursului, dincolo de templul Roman şi de Palatul Fiicei se văd casele de beton construite de stat pentru a evacua cele 120 de familii de bedouini care trăiau în cavernele complexului Petra. Între anii 1982 şi 1983 aceste familii au fost convinse să îşi schimbe stilul de viaţă, parţial dând păstoritul pe inălţimile aride ale Petrei pe comerţul şi schimburile cu turiştii de care locul nu duce lipsă. Inţelegerea cu autorităţile a fost clară şi constă in faptul ca bedouinii pot opera în partea a doua a complexului Petra.

Satul Bdul oferă servicii medicale şi de şcolarizare gratuite, la centrul medical local se oferă chiar contraceptive cuplurilor căsătorite. Inţelegerea este fragilă, însă. Noi planuri ţintesc la o mai bună integrare a transportului de turişti în întreg complexul ceea ce ar diminua rolul bedouinilor. Evident ca aceştia se opun unui astfel de plan, mai ales ca nostalgia felului de viaţă nomad se simte în mirosurile păstrate în cavernele utilizate domestic.

Se pare chiar că mai există câteva familii care au refuzat satul Bdul şi hălăduiesc încă printre ruinele Nabadeene. Atâta timp cât turismul ţine,  echilibrul fragil va fi menţinut. La scara temporală la care ruinele te obligă sa gândeşti este uşor de imaginat momentul în care noii nomazi – turiştii – vor dispărea, redând complexul spre folosire nomazilor autohtoni.          

M-am oprit la o mică piaţă să-mi cumpăr ceva fructe pentru drum, apoi am apucat spre ultimele trecători: Col de Cuilleute şi Col de Turino.

Iarăşi, drumurile erau foarte înguste, aproape fără trafic, doar câţiva ciclişti dârzi. Am fost surprins să întâlnesc mulţi ciclişti trecuţi de prima tinereţe, femei în jur de 50 de ani sau chiar mai vârstnice. Incredibil cum se luptau în ascensiune! Apoi, marea surpriză: coborând din Col de Turino, dintr-o dată drumul se bloca. O avalanşă, se pare, a trecut pe-aici şi a luat şi o bucată de şosea cu ea acum câteva zile. Bine că nu eram în zonă atunci!…

Vegetaţia seamănă tot mai mult a Provence acum, că ne apropiem de mare. În sfărşit! Mă uit pe kilometraj: 3050 de kilometri din Bucureşti şi am reuşit! Marea arată superb în culorile ei verde şi albastru. Sus, în munţi, eram aproape singur: ce schimbare acum cu mulţimea de maşini şi turişti! În gândul meu traversam încă munţii, fiind doar eu şi maşina mea într-un fel de intimitate…

M-am cazat la hotelul Paris-Rome, m-am schimbat repede şi m-am aruncat în apa caldă. A fost recompensa pentru tot condusul din urmă. Mă bucuram lăsându-mă purtat de apă, gândindu-mă la zilele trecute. M-am răsfăţat până şi cu o cină specială în hotel, al cărui restaurant e binecunoscut datorită unui chef menţionat în ghidul Michelin!!! Bon appetit!

Mâine voi pleca înapoi spre România; voi avea 6000 de kilometri în plus… Ceea ce este cel mai important este că mi-am îndeplinit un vis, sunt recunoscător pentru clipele astea şi fericirea mi se citeşte în ochi. Câteodată, am învăţat, drumul în sine este plăcerea şi îţi dă satisfacţie, nu dorinţa de a ajunge cu orice preţ la destinaţie…

Michael Schroeder este manager media şi a acceptat provocarea de a scrie pentru thechronicle.ro despre un altfel de vacanţă în… altfel de locuri.

***

So part four of the trip started with a good breakfast and home made marmelade. I realised the day before that my car needed a little oil: it’s normal for such a car to add a liter or so every 5000 km. Again I opened the car before starting, it has become a habit these days.

I stopped over at a little market to buy some fruits for the trip. Then the way brought me up to the last cols, Col de Cuilleute, and after this Col de Turino.

Again, the roads up there where very narrow, nearly no traffic, only very tough cyclists. I was surprised to see a lot of older cyclists, also women around 50 or more. Incredible how they fight their way up! Then the big surprise, on the way down from Col deTurino, all of a sudden, the road was blocked, apparently a avalanche which took the road with it some days before, good that we were not here then!

The vegetation now looks really like provence and the sea, yes, it is approaching. Finally, and I looked on my counter, 3050 km since Bucharest, and I made it!!! The sea looks great in its green and blue colours. Up in the mountains, I was nearly alone, now what a change, cars everywhere and tourists too. In my mind I was still crossing the mountains, being with my car and myself in a very sort-of-intimacy…

I checked in in Paris-Rome hotel, changed quickly and jumped into- the warm water. It was the recompense for all this driving. I felt happy to let myself carried by the water, the past days flashed through my mind. In the evening I offered myself a nice dinner in the hotel, which also have a well known restaurant with a Michelin cook!!! Bon appetit!

Tomorrow we will go back to Romania, and I will have 6.000 km more on the counter… What is more important, however, is that I fullfilled myself a dream, I was grateful for the time, and happyness is in my eyes. Somethimes, I learned, the road itself is the pleasure and gives you satisfaction, not the stress to arrive by all means to a fixed destination…

Michael Schroeder, media manager, kindly accepted sending thechronicle.ro these very special reports from some very special places.

După asta, treci prin Beaufort pentru a ajunge în următorul col, Cormet de Roselend. Din nou privelişti superbe, văi largi şi lacuri imense care te fac să te gândeşti că eşti în Canada sau Peru. Din fericire, maşinii mele de epocă îi plac curbele pentru că numai ieri cred că am trecut prin 2000!!

M-am oprit, pentru prânz, în Bourg St.Maurice, continuând traseul Route des Hautes Alpes către alte zone binecunoscute ca Val d’Isere, Tignes şi alte paradisuri ale sporturilor de iarnă. E bine şi iarna, pentru că schiezi, dar şi vara poţi aprecia plimbările şi priveliştile cu adevărat unice.

Şi acum, probabil atracţia majoră a întregii excursii, Col de l’Iseran, trecătoare care atinge, în punctul maxim, altitudinea de 2770 de metri!!! Este mai sus decât orice vârf din bătrâna Românie. În cei 20 de kilomteri de “ascensiune” nu e deloc uşor să eviţi toţi cicliştii care încearcă să-şi copieze idolii din Tour de France, competiţie ce care traseul chiar pe aici. Am petrecut ceva admirând priveliştea şi bucurându-mă de aerul rarefiat şi curat.

Următorii 50 de kilometri m-au adus în văile Maurienne, frumoase şi sălbatice, în acelaşi timp. Am intrat printr-o ultimă trecătoare, Col de Telegraphe, înainte de a mă opri în Valloire, loc în care am stat şi cu părinţii mei, acum 40 de ani!
(va urma)

Michael Schroeder este manager media şi a acceptat provocarea de a scrie pentru thechronicle.ro despre un altfel de vacanţă în… altfel de locuri.

***

After a nice breakfast in Hauteluce (photo) I payed a special visit to Mont Blanc, the highest mountain in Europe. If you take the Col de Joly, which drives you up till 2000m, you nearly drive into him (photo). What a view!! The Mont Blanc is always covered with thick snow, no wonder: with over 4500 m he is nearly touching the sky.

After this, the city of Beaufort to face the next col, Cormet de Roselend. Beautiful views again, huge valleys and lakes make you think are in Canada or Peru. Happily my vintage car likes the curves, think I did over 2000 today!!

I had a little lunch in Bourg St.Maurice to continue afterwards to some quite well known areas like Val d’Isere, Tignes and other ski paradises. Sure it’s great to ski but in the summer you can appreciate walks and views that are really unique.

And then, probably the major attraction of the whole trip, Col de l’Iseran which reaches incredible 2770 m!!!! This is higher than any mountain in good old Romania. Over 20 km to drive up, it is not so easy to avoid the cyclists who all come here to immitate their heros from the Tour de France that is regularly passing here. I stayed some time there to enjoy the view and the clean slightly thinner air.

The next 50 km brought me down into the valleys of Maurienne, beautiful and wild at the same time. I took one last col, Col de Telegraphe, before stopping in Valloire, where I stayed with my parents 40 years ago!
(to be continued)

Michael Schroeder, media manager, kindly accepted sending thechronicle.ro these very special reports from some very special places.

… care pleacă azi și nu mai vor să se întoarcă
pentru locuri în care nu am ajuns
pentru că ele nu vor să ajungem
pentru cei care nu mai au unde să se întoarcă
pentru cei care nu mai vor să plece
pentru locuri și oameni care nu s-au născut
pentru noi
pentru că nu vrem să ne naștem

Destinaţia de vacanţă a anului 2009 este Australia, mai precis  Bay of Fires, o plajă de lângă oraşul St. Helen din Tasmania. Lonely Planet, compania australiană ce a publicat aproape 500 de ghiduri de călătorie, la care şi-au adus contribuţia 300 de autori, cumparată în 2007 de BBC Worldwide pentru 100 de milioane lire sterline, a plasat-o pe primul loc. Times Online descrie zona ca fiind ‘coasta secretă a Tasmaniei, întinsă precum harta comorilor unui pirat’. Se spune că pe această plajă poţi prinde cel mai frumos bronz, ajuns aici poti să te pierzi prin Parcul Naţional Mount William, poţi ajunge la Marea Barieră de Corali din Cairns sau, dacă vrei pur si simplu să leneveşti, poţi închiria o casă de vacanţă cu aproape 100 de euro pe noapte.

Australia are însă şi un alt atu: gradul înalt de civilizaţie. Mai multe oraşe australiene au fost votate anul acesta în ‘World’s Top 100 Most Livable Cities’. Mărturisesc că aş vedea Tasmania, aş lenevi pe plajele australiene, aş admira cangurii sau diavolii tasmanieni şi aş participa la o croazieră, să vad Marea Barieră de Corali, una dintre minunile naturale ale lumii.

Dar mai mult decât  toate acestea, aş alege Australia şi pentru a rememora, acolo, istoria  personajului din filmul cu acelasi nume.