corespondenţă specială din Braşov

Când vezi într-o prezentare a unui festival „400 de artişti” te aştepţi la ceva grandios. Pe de altă parte, cunoscând bine Braşovul, (fiind oraşul meu natal) m-am întrebat unde se vor înghesui atâtea expoziţii, spectacole, workshopuri şi alte evenimente. Ei bine, oraşul a crescut şi Watumi Festival & Fringe (WFF) arată asta foarte bine: locuri neexploatate artistic (galerii comerciale, alei, străzi, piaţete) au căpătat viaţă încă din prima zi a festivalului.

Auzeam astăzi la ştirile locale că festivalul a început cu „o paradă grandioasă”. Să nu exagerăm… A fost o paradă reuşită, exploda de bucuria şi zâmbetele tinerilor artişti, dar maşinile de epocă erau cam… contemporane, dacă socotim cele câteva Trabanturi, un Land Rover Defender, o Dacia 1100 şi altele, mai pe la coadă.

Într-o caleaşcă splendidă au apărut amfitrionii festivalului – vezi foto – care s-au îndreptat mai apoi către centrul Pieţei Sfatului. Parada a continuat către Stadionul Olimpia, chiar sub Tâmpa, unde a şi avut loc un concert aseară. La ceas de înserare, artişti vizuali înarmaţi cu tuburi de vopsea îşi desenau alegoriile graffiti pe sub Tâmpa, pe panouri lipite de zidul ce apăra cândva Cetatea. Zeci de turişti străini zâmbesc, stau pe terase şi prin cafenele, se plimbă relaxaţi, fac fotografii. E bine. E firesc.

Sunt atâtea evenimente încât nici nu ştii unde să te duci: expoziţii foto & pictură, teatre, concerte, workshopuri şi multe altele.

Esenţial mi se pare un lucru: WFF demonstrează că atât arta tânără cât şi un oraş vechi de aproape 800 de ani sunt la fel de vii şi vibrează în acelaşi fel.

Vedeţi aici cine participă la WFF. Dintre autorii thechronicle.ro participă Iulia Stoian cu o expoziţie foto – în cadrul grupului imvision – şi un workshop de fotografie.

Toţi sunt tineri: merită încurajări şi aplauze.

În 2002, cînd imi deschideam galeria de artă contemporană, lucrurile erau simple: nimeni nu gusta arta actuală, ideea despre artă a colecționarului autohton putînd fi rezumată astfel:  un pic de natură în casă agățată pe perete,  natură moartă de preferinţă, sau obiecte de decor vechi care incărcau atmosfera cu molii și nostalgie. Preferații erau pictorii de sfîrșit de secol 19 și urmașii lor interbelici. După 7 ani în care galeriile de artă contemporană au tot promovat artiștii din portofoliu situația e ceva mai bună. Există cîțiva colecționari și ceva mai mulți tineri interesați de fenomen. Și totuși această situație nu se datorează decît inițiativei private și nicidecum unei politici educaționale mai abile.

Mai mult decît atît, sistemul de învățămînt e în continuare unul care nu pare să ia act de modificările sociale ale erei informaționale. Educația românească încă antrenează cetățeni pentru o societate industrială în care ierarhia materiilor implică o viziune parțială despre om.  Cetățeanul produs de revoluția industrială este un domn care își exersează cu precădere intelectul în detrimentul imaginației și trupului. Mitul intelectualului anemic este dublat de contrapartida lui – sportivul decerebrat.

Istoria artei  nu prea există în curicula gimnaziala sau liceală, presupoziția este că cetățeanul trebuie educat să aprecieze ecuațiile înainte de orice experiență estetică.  De asemenea nici dansul  nu există, iar orele de sport sunt profund disprețuite de către actualii decidenți guvernamentali.  Omul post-tranziție este școlit în spațiul carpato-danubiano-pontic  ca și cum nu are trup, timp liber sau judecăți ale gustului.

Și totuși, de curînd mi-am dat seama că, deși nu există prea multă informație pe subiectul  artă contemporană, opiniile sunt foarte distincte, declamate amenințător fără să fie totuși clare.  Precum în fotbal, la fel și-n artă. Într-o seară,  înconjurat de prieteni vechi, mi-am dat seama că arta recentă inspiră mai mult neîncredere iar înțelegerea comună  rumegă informații superficiale vehiculate iresponsabil de media senzaționalistă.

Stereotipurile sunt următoarele: arta contemporană este pornografică, lipsită de conținut plastic, compensează absența valorii prin strategii abile de promovare, este  relativizantă valoric și disprețuiește măiestria în favoarea unei conceptualizări de „colț de stradă”.

Trebuie spus că multe dintre stereotipurile de mai sus pornesc de la niște realități. Arta contemporană are mult senzaționalist ieftin iar subiectul erotismului explicit este unul asumat. În arta recentă din România post-revoluționară erotismul direct și frust a reprezentat un subiect important, unul dintre subiectele “de recuperat”  și “de bifat”.  Era o experiență logică, scandalurile au vaccinat burghezul de tranziție, să scandalizezi devine din ce în ce mai complicat.

Subiectele „decoltate” nu țin doar de arondismentul artei contemporane.  Există o tradiție veche în arta lumii care nu e decît repusă pe tapet în contemporaneitate.  Lipsa de conținut plastic e strîns legată de neînțelegerea experimentelor artistice continue care devin din ce în ce mai ermetice odată cu avangardele secolului XX.  De ce e nevoie de explozia spațială cubistă, cum putem să apreciem un covor minimalist de pătrate de cupru sau un neon aprins într-un colț (Carl Andre sau Dan Flavin), de ce o instalație ce arată ca o ruină post-atomică (Beuys) are valoare, cum poate o pictură monocromă de 3 metri pe 3 metri cu un zipp pe mijloc  să comunice o experiență a sublimului (Barnet Newman),  de ce un pisoar semnat  R. Mutt a modificat discursul despre ce poate fi arta (Duchamp) și așa mai departe.

Experimentele artei reprezintă însăși viața ei.  Întrebarea “ce poate fi ea” produce artă și mărește sfera obiectelor simbolice. Orice răspuns posibil nu e unul definitiv, dar el crează artă și istorie. Disperarea prietenilor mei venea din faptul că ei aplicau niște cerințe științifice într-un domeniu al subiectivității în care ele nu se aplică.

Universalitatea apodictică a unei aserții nu este cu putință  nici în paradigma științifică dacă postulăm că orice cunoaștere este parțială și dă seama doar de un context specific. Oricînd poate apărea o nouă teorie care să aibă o aplicabilitate și mai largă.

În ceea ce privește promovarea artei specifică unei societăți guvernate de informație, PR și retorică publică filtrată mediatic aici lucrurile stau cum au stat mai tot timpul. Dintotdeauna a existat mai multă artă proastă decît artă bună. La fel ca-n tenis și viață. Acum există și o piață liberă a artei. Galeriștii și dealerii de artă propun anumite proiecte artistice și își asuma riscuri. Competiția e deschisă oricui e dispus să se implice și să-și asume riscul selecției.

Aristocrații sau burghezii  care-și impuneau gustul prin comenzi creau piața înainte de secolul xx. Acum lucrurile s-au democratizat, nu mai există curente sau  trenduri ci o multitudine de propuneri personale ce concurează pe o piață liberă. E adevărat că dicuția despre „calitate” suferă  tensionări  majore. Ce mai este calitate, nu cumva ea este stabilită arbitrar de doi trei galerişti sau curatori excentrici fară vreun argument de neclintit ?

Răspunsul nu poate fi dat înaintea certificatului dat de timp. Un anumit proiect artistic poate avea susţinători sau detractori însă raspunsul final îl oferă doar timpul.  Printre sudalmi şi sentinţe declamate cu pieptul încordat am încercat să lamuresc aceste lucruri prietenilor mei furioşi pe arta „pornografico-ralativizantă”.

Şi totuşi simt că tot a rămas ceva în aer, o insatisfacţie de tipul: „Bun, dacă aproape totul în artă e contextual şi e rodul subiectivităţii, de ce mai avem nevoie de ea? ” Aici am un argument personal, de neînfăţişat public aşa că voi pune pe tapet  doar  un răspuns rabinic: Pînă şi această întrebare e artă!