Fastest Growing Sport in the World

Take things as they are. Punch when you have to punch. Kick when you have to kick.

— Bruce Lee

Și Sport Sângeros (1988), și Fight Club (1999) au devenit filme-cult și toata lumea (încă) vorbește despre tot felul de adâncimi filozofice și psihologice atinse, mai mult sau mai puțin criptic, de rolul pe care l-a făcut Edward Norton și mai ales de lovitura cu piciorul a lui Van Damme. Faza e totuși că ambele filme au plăcut lumii pentru că au fost cu și despre bătaie. Multă, multă bătaie, contact unu la unu, picioare în cap, pumni în burtă, cruzime și virilitate.

Există o fascinație cvasimistică asupra luptelor corp la corp și cu cât e mai violentă încleștarea, cu atât e mai mare pasiunea. Chestie pe care o recunoaștem cu greu, deși nu ar trebui. În definitiv, conflictul face parte din noi încă de la naștere. Zilnic ne luptăm cu un întreg arsenal de stări conflictuale, cu noi înșine, cu cei din jur, ca participanți sau ca observatori. Iar cum lupta fizică este probabil cea mai primitivă expresie a conflictului, tind să cred că fascinația să-i vezi pe alții cum se bat nu e deloc reprobabilă. Doar e similară fascinației pe care o avem pentru înmormântări, nunți sau alte evenimente conflictuale din viața noastră, nu?

Spectacolul luptelor se întâmplă azi la scară industrială. Un show continuu pilotat de câteva organizații private, dintre care una singură a fost cumpărată recent pentru 4 miliarde de dolari, și anume UFC (Ultimate Fighting Championship), care din 1993 încoace a revoluționat businessul de lupte, fiind cel care organizează evenimentele alea senzaționale de arte marțiale mixte (MMA), în care niște băieți (mai nou și niște fete) se luptă într-un ring octagonal.

Dar istoria luptelor corp la corp are origini înainte de Hristos.

I look forward to a tournament of truly epic proportions. We are unique, gentlemen, in that we create ourselves… through long years of rigorous training, sacrifice, denial, pain. We forge our bodies in the fire of our will.

Enter the Dragon

Pankration, spre exemplu, a fost un sport introdus în jocurile olimpice elene din anul 648 î.e.n., în care atleții foloseau diferite tehnici de luptă (box, lovituri cu picioarele, încleștări, sugrumări) fără nici o regulă. OK, nu aveau voie să muște și să își scoată ochii, dar altfel le era permis aproape orice. Lupta dura până când unul dintre atleți ceda. După, și romanii au adoptat sportul în jocurile lor olimpice. Chestia asta a continuat până când un împărat creștin le-a interzis.

E clar că luptele au continuat la nivel underground, pentru că prin anii ’70, un tip pe nume Jim Arvanitis a introdus în comunitatea de arte marțiale stilul amateur pankration și a tot încercat să promoveze un sistem hibrid de lupte. Un precursor al MMA. Dar nu a prins foarte tare la public.

Era MMA

O luptă nu se câştigă cu o singură lovitură de pumn sau de picior: trebuie să înveţi să înduri sau să-ţi angajezi pază de corp.

— Bruce Lee

Cu un nume cât se poate de explicit, artele marțiale mixte reprezintă un sport de full-contact, care amestecă tehnici din sporturi de combat cu artele marțiale.

Povestea MMA pornește în Brazilia, în 1920, cu Vale Tudo, care înseamnă o bătaie organizată în care e permis orice. Puteai să folosești tehnici din orice stil de arte marțiale și existau foarte puține reguli. De aceea a și rămas până azi un soi de scenă underground, pentru că nu a depășit bariera către sport. Asta pentru că în sport trebuie să existe reguli.

Cam prin aceeași perioadă, tot în Brazilia, apare însă un stil de lupte care face tranziția spre un sport adevărat, o artă marțială inspirată din Judo și anume Brazilian Jiu Jitsu (pe scurt BJJ). BJJ ne spune că o persoană mai mică, mai firavă, se poate apăra cu succes în fața unui atacator mai mare, mai puternic, mai solid, prin utilizarea unei tehnici de luptă potrivite și mai ales ducând lupta la sol și aplicând prize pe articulații sau sugrumând oponentul. A devenit o artă distinctă prin experimentele și practica îndelungată ale lui Carlos Gracie, frații & fiii lui.

Din 1925 încolo clanul Gracie face istorie pentru că de la ei pleacă cele mai mari organizații de luptă din anii 1990-2000. Pasiunea pentru bătaie organizată începe să erupă peste tot în lume și din ce în ce mai multe tehnici se adaugă, se combină, se reglementează, se aplaudă. Se depășește a doua barieră pentru că întră în televizor și încep să producă foarte multe emoții și, implicit, foarte mulți bani.

Și așa ajungem la MMA ca sport. Dar și la ceea ce vedem azi ca entertainment la televizor sau, pentru unii mai norocoși, chiar pe viu – luptele din UFC (Ultimate Fighting Championship), din Pride (Pride Fighting Championship), din K-1 și altele.

Pentru cei care nu au nicio treabă cu luptele, cea mai simplă diferențiere între ele e că în unele organizații (precum UFC, Invictus, One) se bat doi într-un ring octagonal, pe când în altele oamenii se bat într-un ring pătrat. Diferențele sunt însă mult mai importante decât forma ringului, dar asta ar presupune o incursiune amănunțită în subiect. Iar cum eu nu îl stăpânesc bine, puteți apela la Internet.

UFC este prima organizație din zona MMA care a pus niște reguli cap la cap și a creat un regulament clar și strict pentru desfășurarea luptelor, regulament care are în centru siguranța luptătorilor. Luptătorii din UFC acoperă o arie foarte mare de discipline, de la box si BJJ, la lupte greco-romane, Karate Kyokushin, Muay Thai și altele. N-ar strica să vizionați un meci chiar acum. Un meci are 5 runde, fiecare a câte 5 minute. În funcție de luptători și de preferințele personale, o luptă poate fi plictisitoare sau spectaculoasă.

Când se amestecă stiluri total diferite, când un luptător are preferințe (și e și mai bun) să ducă lupta în picioare, iar celalălalt să o ducă la pământ, sunt șanse fie să ai parte de un meci foarte, foarte scurt (pentru că unul din ei îl va supune pe celălalt imediat), dar și mai mari șanse să ai parte de un meci absolut exploziv (pentru că în ciuda stilurilor diferite, mai toți se antrenează acum în toate tehnicile, astfel încât luptele să fie ceva mai echilibrate).

Meciurile s-au transformat foarte mult de-a lungul vremii. La început părea că, pur și simplu, sunt niște bătăi ca pe stradă, îl dai pe unul la pământ și îl încarci de pumni, apoi niște meciuri ca cele de box. Acum pare totul spectacol, băieții ăștia care intră în ring parcă sunt atenți la felul în care se luptă special ca să placă publicului. Organizatorii caută luptătorii și cuplurile de luptători care pot genera cea mai mare audiență.

Așa cum se anunță meciul dintre Conan McGregor si Khabib Nurmagomedov. McGregor lovește, Khabib sugrumă. McGregor e creștin, Khabib e musulman. Unul e mainstream, altul e din Dagestan. McGregor e sprinten, Khabib e calculat. Toată lumea dă declarații, s-au adunat zeci de ore de analize sportive televizate, cu inflamarea graduală dar deloc subtilă a spiritelor, totul pentru un record de vizualizări plătite pentru acest meci.

Vă las să vedeți o foarte scurtă bucată dintr-un meci între Anderson Silva și Forest Griffin. Griffin e un tip muy simpatico, mie mi-a plăcut mai mult decât McGregor si decât Khabib la un loc. În secvența ast,  Silva se ferește de zici că e Keanu în Matrix și lovește în același timp cu o ușurință de zici că e Bruce Lee care alungă o muscă oarecare.

S U P R A O A M E N I.

La noi la TV au prins mai mult campionatele K1, care până prin 2007 îi au drept câștigători și vedete pe Semmy Schilt, Remy Bonjaski sau Daniel Ghiță. Ce nebunie era! De-abia așteptam seara meciurile, cred că o vară întreagă nu am văzut nici un film și nu m-am uitat decât la galele astea. Stilistic vorbind, cred că erau net superioare multor meciuri din UFC. Mult mai mult sport, mult mai puțin Las Vegas. Vă las un meci absolut superb din 2008 al lui Peter Aerts cu Badr Hari.

Petr Aerts e unul din cei mai mari luptători din toate timpurile. N-ai zice; când te uiți la fața lui pare un middle aged drunken hillbilly. Dar nu e! E un veteran îndârjit cu o putere de come back absolut fabuloasă. Și i-a bătut pe rând pe toți marii campioni, mai înalți, mai masivi sau mai tineri decât el. Inclusiv pe favoritul meu, Glaube Feitosa, un alt personaj remarcabil.

Chiar așa, cred că merită la final, câteva highlights cu el, unul din cei mai buni luptători, deși nu prea a câștigat campionate. E luptătorul cu cea mai frumoasă ținută și cu cele mai aprige lovituri de picior. Dacă nici după ce vezi un tip ca ăsta nu îți vine să te apuci de bătaie sau măcar să-ți trimiți copiii la o sală de sport, atunci nu știu ce te mai poate face să devii și tu unul dintre apologeții acestui fenomen.

Ca orice sport, MMA imprimă și cere deopotrivă celor care îl practică multă disciplină, răbdare, perseverență, concentrare. Dar spre deosebire de orice alt sport, MMA ne arată imaginea omului cu o tărie de caracter care mie mi se pare fără egal. Oamenii ăștia intră în ring conștienți că e posibil să primească (și de regulă chiar primesc) cele mai dure lovituri posibile, lovituri le vin de de peste tot și se avântă în dureri fizice probabil inimaginabile de noi, privitorii. Un aliaj straniu de penitență și trufie.

Cum spuneam:
S U P R A O A M E N I.

__________

Text de Raluca Bontaș.

Desene de Nikita Dembinski.

Comentarii

comentarii

Scroll to top