Marţi seară, Messi a marcat patru goluri, iar Barcelona a deşirat-o pe Arsenal şi ţesătura splendidă la care Arsene Wenger lucrează de mai bine de un deceniu. După meci, Arsene a zis-o simplu: Barcelona poate fi bătută, dar Messi pare de pe Playstation. Felul în care a dat patru goluri în patru stiluri diferite, într-un meci de maximă dificultate, o confirmă.

Dar Messi are un călcîi al lui Ahile: naţionala Argentinei. Acest băiat exploziv nu dă randament exact în locul în care Maradona Tatăl îl aşteaptă pe Messi Fiul să ducă tot poporul arhentinian spre eschatonul victoriei în Africa de Sud.

Ce se întîmplă, şi de ce? De ce dispare magia lui Messi tocmai acolo unde se mizează în primul rînd pe magie?
Osvaldo Ardiles, component în celebra Argentina 78, un fotbalist pe care războiul Malvinelor nu l-a împiedicat să joace şi să antreneze excelent în Insula britanică, a dat un început de explicaţie tehnică. La Barcelona, spune Ossie Ardiles, Messi are la dispoziţie tot spaţiul liniei de mijloc, toată lăţimea ei. La naţională, densitatea de jucători pe metru pătrat îl cam strînge de curea. Chiar dacă, din politeţe, răspunsul nu este cel care pune degetul pe rană, el intuieşte o parte a problemei. Răspunsul lui Ardiles nu e corect pentru că în linia de mijloc a Barcei se află oameni precum Xavi şi Iniesta; va să zică, nici aici Messi nu-i deloc singur. Dar Ardiles trasează corect o parte a diagnosticului, şi anume: lipsa de disciplină tactică a echipei antrenate de Maradona.

Magia lui Messi nu funcţionează tocmai fiindcă Maradona mizează exclusiv pe magie. Or, Argentina a fost întotdeauna o combinaţie de disciplină tactică de fier, pe care s-au grefat explozii individuale uluitoare. Inclusiv simulările păreau programate perfect în teamul Argentinei. Dar ce disciplină tactică poate induce un antrenor care schimbă peste 100 de de jucători în garnitura de start a naţionalei, în mai puţin de o jumătate de an?

A doua soluţie „cu perdea” despre care s-a vorbit, spune că Messi nu prea se simte argentinian. El a fost crescut în curtea Barcelonei de pe la 13 ani, şi are şi cetăţenie spaniolă. Va să zică, nu prea-i argentinian, fiindcă-i cam spaniol. Aici poate fi încă o parte de adevăr, dar una mică, fiindcă pedala naţionalistă conduce într-o fundătură. Pînă la urmă, Barcelona este un club catalan, iar Catalunya îşi declară mereu autonomia simbolică (şi nu doar) faţă de Spania. Deci…

…Esenţa răspunsului stă, se pare, în altă parte.

Messi a crescut de mic la o academie de fotbal, a Barcelonei. Într-un spirit academic, în cultul muncii ordonate şi organizate, în care valoarea este cultivată şi recunoscută, în care geniul este lăsat liber să se desfăşoare, chiar dacă în spate trudesc alţii pentru susţinerea lui, şi în care funcţionează respectul deplin. Wenger spunea aseară că băiatul acesta marchează, pur şi simplu, ca în curtea şcolii. De fapt, aici e secretul. Messi nu este un mîntuitor, este un tînăr care exprimă frumuseţea vieţii şi celebrează bucuria fotbalului. Cînd marchează, se lasă strivit, ascuns de colegi, se ridică apoi şi aruncă o privire undeva, nu e clar unde, cu un zîmbet candid şi cu braţele sus, acel gest la care visam toţi cînd dădeam golul cel mare, în visele copilăriei. Asta face Lionel: zîmbeşte timid şi aruncă pumnii uşor în sus. Nu-şi aranjează părul gelat, precum Cristian Ronaldo, nu strînge din dinţi şi din pumni ca războinicul Gerard. El nu e vedetă şi nu e războinic, este pur şi simplu fotbalist, adică un Peter Pan cu o minge la picior.

De aici, totala incongruenţă cu Maradona şi cu aerele acestuia de Moş Teacă care (sic) se crede Che Guevara. Un Guevara în pamperşi care sare cu puşca la ziarişti de după gardul casei mămichii, care îl pupă bălos pe fratele Hugo Chavez, foloseşte doar degetul mijlociu de la mînă şi face apologia revoluţiei perpetue. Un Maradona care se visează vedetă în fiecare secundă, mai ales după ce a fructificat apetenţa emirului Kusturica pentru exotisme de box-office, şi nu şi-a ostoit nicicînd apetenţa pentru carteluri, droguri şi scandaluri.

Messi este pur şi simplu un băiat educat la o academie, care nu se poate regăsi în militarismul transpirat, de mahala, al lui Maradona. E ceva care îl inhibă în abordarea etern-isterică a lui El Pibe D’oro, insul care, ca antrenor, îmi aduce aminte de caporalii glorioaselor noastre perioade de instrucţie, de pe vremea lui Ceauşescu.
Şi sub această apăsare, sub această perpetuă incongruenţă, în acest cadril-vodevil în care dansatorii se schimbă la fiecare repriză şi calcă strîmb la fiecare pas, bucuria de a juca a lui Lionel dispare, la fel şi încrederea în sine. Iar egoul lui nu e destul de puternic spre a-l duce înainte, aşa cum e cazul la Cristiano, nici atît de călit ca să se bată cu braţele goale, ca Stevie. Messi vrea să împărtăşească cu ceilalţi bucuria jocului, nu salvaţionismul de doi bani al „zeului proletar”.

De asta Messi nu va fi niciodată Mesia. Pentru că nu se pricepe la Apocalipse de carton, ci doar la catharsisuri genuine.

Comentarii

comentarii