Să o scurtez: spre deosebire de animale, suferim dublu: în primă fază, lovitura şi apoi reprezentarea loviturii (ce-am făcut să…? de ce mi-a făcut asta? de ce mi-a spus asta? etc.). Pornind de aici, Cyrulnik, psihiatru francez, în conferinţa despre memoria traumatică, diferenţiază între traumă şi traumatism. Trauma este lovitura. Traumatismul este reprezentarea loviturii. Traumatismul deşiră memoria, reprezentarea sinelui e deşirată.

Photo © Billy Plummer

Atunci când suferim un traumatism, memoria se fixează pe reprezentarea loviturii, memoria devine rigidă, hipersensibilă şi nu mai poate acumula informaţii care să ajute la modificarea reprezentării loviturii. Informaţia nouă se manifestă sub formă de agresiune. Cortizolul, hormonul responsabil pentru lupta cu stresul, creşte progresiv. Sistemul limbic, care permite asocierea dintre memorie şi emoţie, este alterat. Din momentul fixării, percepţia oricărui alt lucru va evoca traumatismul. Devin prizonier al trecutului, memoria mea nu mai evoluează (o memorie sănătoasă este o memorie evolutivă). Cu ce situaţie putem asocia memoria traumatică? Să ne gândim că, pe stradă, un oarecare scoate un pistol şi ne ameninţă că o să ne împuşte. Atunci, înconjurătorul se blochează, pentru că ţeava puştii se iveşte ca singurul context relevant şi, ca exerciţiu, nu am putea răspunde ulterior la întrebarea, ce se petrecea în stânga sau dreapta când acel oarecare ţintise pistolul către noi. Aşa deci, cum scapi de memoria traumatică este altă poveste. O soluţie medicală, cu consecinţe, ar fi lobotomia. Lobotomia este o operaţie care te scapă de anxietate. După lobotomie, nu mai poţi anticipa trecutul, nici viitorul (Cyrulnik subliniază că a aşezat bine verbul a anticipa lângă trecut). Altfel spus, nu te mai poţi proiecta. Eşti un fericit. Folosindu-te de tehnica medicală, poţi scăpa de memoria traumatică, din prizonieratul trecutului, devenind un prizonier al prezentului. Totul se plăteşte. Fericiţii, lobotomizaţii trăiesc, exercită clipa. Conexiunea pe care Cyrulnik o face între prezent şi perversitate este la locul ei. El îşi aminteşte definiţia medicală şi religioasă a perversului, de pe vremea studiilor lui, din secolul trecut: perversul este cel care se fute fără intenţia de a face un copil. Desigur că definiţia este astăzi depăşită, iar definiţia justă îi aparţine lui Lacan. Perversul este Narcis. Plăcerea mea trebuie atinsă indiferent de preţul plătit de ceilalţi. Eu, eradicat din trecut şi viitor, nu mă mai reprezint în ceilalţi, nu mai cunosc sentimentul de empatie.

Sunt câteva spicuiri din filmarea cu Cyrulnik, care e greu digerabilă (şi nu pentru că e franceză). Dar sunt un caz izolat de subiect care preferă să se holbeze la un medic care mişcă pe lângă un microfon decât la o comedie. Ambele ipostaze mi se par la fel de idioate şi este o întâmplare că prefer prima variantă şi nu a doua. Ce să mai, am devenit între timp nişte maşinării multitasking, precum roboticele care ne stau alături. Nu mai poţi privi şi asculta în suspensie, răsplătind cu tăcere; te gândeşti, în timp ce asişti la istorisirea memoriei traumatice, te gândeşti ce o să mănânci peste o oră, aranjezi perna, cauţi după scrumieră, verifici e-mailul, loveşti cu cotul un pahar, aduni cioburi, răspunzi la telefon, perseverezi cu goluri, cine mai are răbdare de reluări etc. etc. De aceea, fiindcă ne-am lămurit că nimeni nu mai poate performa un singur lucru pe o durată de timp dată (1 oră!), am reţinut anume câteva informaţii din prelegere (care, avertizez, e doldora de nou-născuţi). Cyrulnik mai relatează şi alte chestiuni de pomină, în descrierea memoriei biologice (a celei sociale, mai încolo) de exemplu: vocea este un obiect senzorial şi până la nu ştiu ce vârstă (poate 4 ani; de asemenea, până la 4 ani nu experimentăm empatia), mamele mediază, prin corpul lor, emoţiile copiilor. Dacă o mamă e agitată (poate băuse, poate a fost bătută înainte) şi îşi ia copilul în braţe, îl dinamitează afectiv. Când un copil urlă de crapă pereţii, nu e întâmplător că vocea mamei (prima voce pe care va reuşi să o recunoască, să o fixeze) îl linişteşte. La fel, Cyrulnik afirmă că părinţii nu-şi pot iubi copiii la fel şi că suntem întotdeauna sinceri, chiar dacă afirmăm contrariul a ceea ce am spus acum 10 ani.

Comentarii

comentarii