Vorbim de o istorie a filosofiei în măsura în care sunt întrunite cel puţin patru criterii: a) ar trebui să existe un gânditor suficient de original şi de profund, capabil să elaboreze un gând filosofic puternic; b) ar trebui ca acest gânditor să fie recunoscut ca atare de contemporanii şi de succesorii săi; c) reflecţiile celor care iau ca punct de pornire acel gând ar trebui să poată constitui, în timp, o tradiţie de gândire; d) ar trebui ca întreaga desfăşurare enunţată mai sus să admită o unitate de timp şi de loc: să fie compactă temporal şi restrânsă spaţial.

Dacă încercăm să aplicăm cele patru criterii la succesiunea filosofilor care au scris în spaţiul românesc de cultură, observăm că majoritatea acestor filosofi (mulţi dintre ei fiind profesori universitari) nu a produs nimic original, iar efectele lucrărilor lor sunt fie pedagogice (fapt lăudabil), fie clientelare (fapt reprobabil); în al doilea rând, originalitatea, chiar şi când există şi e recunoscută de contemporani (ori urmaşi) ca reală, nu are urmări. În 1990, Virgil Nemoianu scria că filosofia românească nu formează „un sistem ordonat şi continuu”.

Nimeni nu a filosofat, la noi, pornind de la sistemul ondulaţiunii universale, propus de Vasile Conta, sau de la teoria fatalismului, deşi reacţiile în mediul intelectual occidental au fost numeroase şi favorabile. Nimeni nu a reflectat în interiorul tradiţiei epistemologice a matricilor stilistice, ce stă la originea sistemului lui Lucian Blaga, şi nici nu a găsit de cuviinţă să se raporteze la ontologia diferenţialelor divine, deşi succesul cultural al teoriei sale, în epocă, a fost remarcabil. Posteritatea lui Blaga este esenţialmente literară.

Un alt filosof român important, cu o contribuţie originală remarcabilă (ideea recesivităţii) este Mircea Florian. Nimeni (cu excepţia lui Virgil Nemoianu însuşi, în Statele Unite) nu a luat gândul recesivităţii în serios, pentru a construi reflecţii alternative cu ajutorul conceptualizărilor permise de dualismul recesiv. Realitatea ca structură a lumii (1983, 1987) a intrat pe piaţa culturală românească aşa cum intră o piatră aruncată în ulei: fără să lase valuri. Ontologia şi logica formulate de Constatin Noica în ultimii săi ani de viaţă nu par să fi convins pe cineva că merită să gândeşti prin adâncirea gândului exprimat în ele, deşi succesul autorului la public a fost enorm, iar sentimentul că avem în sfârşit o ontologie românească era foarte pronunţat în toate mediile intelectuale.

Dacă răsfoim Dicţionarul operelor filosofice româneşti (1997), rămânem frapaţi de puţinătatea referinţelor critice şi de singularitatea profundă, aproape tragică, a fiecărei opere în parte. Cine a continuat ideile lui Aram Frenkian despre presocratici? Cine a luat în serios Studiile de logică ale lui Athanase Joja? Cine i-a răspuns lui Ştefan Lupaşcu? Cine a ţinut seama de „mecanica socială” a lui Spiru Haret? Cine a luat act de ontologia lui Ilie Pârvu? Care au fost urmările comentariilor lui Teofil Corydaleu, predate timp de peste un secol în şcolile noastre? Cine a evaluat valoarea soluţiilor oferite de logicienii noştri? Cine (cu excepţia lui Noica în privinţa lui Mircea Vulcănescu) a continuat la noi problematica vreunui autor? Cine a stat să deosebească, răbdător, falsul de adevăr, binele de rău, folositorul de prost întocmit, în opera vreunui predecesor? Cine a continuat ceva, orice, la noi?

Ca să înţelegem de ce nu avem o istorie a filosofiei româneşti trebuie să ne întrebăm de unde provine acest raport de „nu urmează” între operă şi mediul ei cultural, între valoarea operei şi capacitatea individului de a o prelua, valida şi încadra într-o tradiţie vie a receptării. Anomalia de non sequitur („nu trece mai departe”) apare, la noi, din cauza unei triple lipse: culturii noastre, înţelese în modul cel mai general, îi lipseşte o piaţă a ideilor; îi lipseşte o deosebire funcţională între idei generale şi idei specializate; îi lipsesc tradiţiile de cercetare viabile, născute spontan şi consolidate prin succese proprii. Schimburile care asigură vitalitatea oricărei culturi nu sunt, la noi, nici sistemice, nici ordonate, nici continue. La noi, ideile speciale rămân idei generale. Cultura specială rămâne tot cultură generală.

Noi nu avem o istorie a filosofiei româneşti pentru că mediul cultural românesc nu a îndeplinit până acum, simultan, condiţiile sine qua non de existenţă, auto-întreşinere şi fertilitate cognitivă pe care le pretinde o adevărată piaţă de idei: altfel spus, ca schimburile intelectuale să fie continue, să se supună unor standarde publice, să fie libere, să fie impredictibile, iar densitatea lor să atingă o masă critică. Nu avem o istorie a filosofiei româneşti, deoarece mediul cultural românesc nu s-a auto-organizat sub forma unei pieţe a ideilor speciale, iar piaţa ideilor generale, câtă a fost, a funcţionat într-un regim de hegemonia a culturii generale.

[Cele de mai sus reprezintă extrase din capitolele III, IV şi V ale eseului Despre idei & blocaje: o modestă propunere de a regândi cultura română pornind de la ce îi lipseşte, fără a renunţa la ceea ce, în aparenţă, îi prisoseşte, scris de H.-R. Patapievici; Humanitas, 2007]

Comentarii

comentarii