Ultimul discurs pe care l-am ținut în public, cu doi ani în urmă, a fost despre eșecul iubirii și, evident, nu l-am ținut în fața unor bolnavi în stadiu terminal, ci, foarte probabil, în fața unor îndrăgostiți. Eu însumi suferisem o destabilizare afectivă în timpul discursului. Am tremurat, discontinuu, stând la catedră, pentru că trageam sforile spre concluzia că, astăzi, nu mai putem „experimenta” iubirea, ci doar dorința sexuală, „iubirea cu airbag”, să-i spun.

Plecasem spre Universitate cu gândul că discursul meu o să distrugă vieți; m-am simțit ca o femeie care și-a făcut testul de sarcină și i-au ieșit două linii. Orișicât, discursul a avut loc, iar consecințele nu le cunoaștem pentru că nu ne-am dorit să le cunoaștem. A fost suficient că ne-am gândit la ele. Acum, mai am de adus câteva contribuții istoriografiei iubirii, și voi ține, în continuare, un discurs-fulger à la Sorbonne (sunt un bărbat care găsește o plăcere nemăsurabilă în a privi un perete alb douăzeci și patru de ore; așadar, pot fi categorisit cu ușurință drept un amator al neclintirii totale).

Profesori emeriți (chiar) de la Harvard spun că iubirea este opusul urii. Aș vrea să îi contrazic pe moșnegii cu mintea clară. Eu spun că depresia este opusul iubirii. Psihologic, depresia se manifestă ca o obsesie de sine (faites attention!, nu ură de sine). Când am fost în depresie, mai bine de un an, mă gândeam încontinuu la mine, vulnerabilitatea se manifesta cu precădere față de mine: eram închis în propriul cap și propriul corp, un paralizat cu pusee de mobilitate, pe scurt. Dorința de a „mă preda” fizic (în asistența altcuiva) și efortul de a devia obsesia față de sine într-un alt concret, dar rămânând neatins, crea, de fapt, spațiul iubirii. După ce am ieșit din depresie, am fost cărat la celalalt capăt al lumii: se acumulau în mine miliarde de iubiri posibile.

Iubirea, în contrapondere, se manifestă ca o obsesie față de celălalt.

“Love is the extremely difficult realization that something other than oneself is real.”

― Iris Murdoch, Existentialists and Mystics Writings on Philosophy and Literature

Iubirea este o plasare în infinit, în care propria ta imagine este reprodusă la infinit prin celălalt, subiect al erosului. De aceea, cred cu tărie că iubirea este o boală mintală: puterile ei sunt nelimitate, nu poate fi consumată (nici prin satisfacerea instinctului sexual). Iubirea te transformă într-un irațional, te poate aduce dintr-o pocnitură din degete în pragul autodistrugerii, la sacrifiul suprem pentru imaginea erosului care nu mai poate fi disociată de imaginea ta. Integritatea ta fizică nu îți mai aparține.

De cealaltă parte, „a fi îndrăgostit” înseamnă și „a fi imun”. Nimic nu te mai poate răni, numai subiectul erosului. Dar, la fel de bine, nimic nu te mai poate salva, numai subiectul erosului. Erosul este și rațiune (singura, de a exista), și iraționalitate (devii un simulacru al erosului; „visele nu mai pot fi anticipate” etc.). Zilele trecute, când „m-am afișat” neiubit (o referire la o iubire extremă, firește), o domnișoară, căreia nu i-am dăruit nimic, mi-a scris că „își sacrifică trandafirul pentru Rege”, adică pentru mine. Mă copleșesc, realmente, ofrandele „cu capul înainte”, femeile fiind, prin natura lor, ființe predispuse la sacrificiu prin „miracolul nașterii”, dar mă copleșesc pentru atât de puțin timp. Postura mea dificilă și complicată ca un fascicul de lumină, de bărbat sacrificial fără să poată comită actul nașterii, mă constrânge, fără drept de apel, să nu văd în pizdă sacrificiul suprem. Trandafirii, stufărișurile de trandafiri au viață scurtă. Pauză.

Comentarii

comentarii