Cu câteva zile în urmă, eram mutat la altcineva acasă, că mie-mi expirase chiria. Pe la cinci dimineața, m-am învelit într-un cearșaf străin și am adormit încet, ca o buburuză, cu o stângace durere de cap, consoarta mea ticăloasă. Peste câteva ore, se face că mă trezesc cu direcție. Cam ca atunci când îți explodează vezica de la atâta dans. Doar că nu mă scăpa nici o pișare, era altceva. Mă frecau la icre problemele lumii. De ce mai suferă lumea, Mariane? Cam asta a fost piatra dată-n geam care mi-a tulburat somnul de veci. Dar atunci n-am avut trai bun să stau și să forfetez din ziare. Pot acum, liniștit, să mă transform într-un investigator de probleme și deschid piața de limbaj. Să vedem: cică, din Foreign Policy (ha-ha-ha), ar fi ceva probleme economice, gen Obama, Romney, cuvântul cheie fiind stupiditatea economiei (ce futai?!), și multe bla-bla-uri, gen Carter și 20 de puncte în față Romney; altă problemă de-a FP-ului e cenzura virtuală din China, despre care Eric Schmidt zice că va cădea sub presiuni: Google joacă un rol activ pe teritoriul maozedongesc, pentru împrăștierea virusului informației; caterincă. Paul Bonicelli scrie tot aici un editorial neinteresant, Să-i dăm noului președinte al Mexicului o șansă, iar Robert Haddick se întreabă, precum Platon, ar fi posibil un război între Afganistan și Pakistan? Dragă Robert, care sunt proprietățile primare ale sufletului? Trecând mai departe, până ne răspunde Robert H., îmi atrage atenția această meta-analiză fruntașă a situației din Orientul Mic-Mare, formulată astfel: De ce Bassar al-Assad trimite meme-uri de căcat pe internet? Prea criptic, prea. Oricum, problema rămâne în picioare. FP își mai bagă nasul în declarația de independență a noului stat, Sudanul de Sud, numind întregul episod „bizar” și „plin de celebrități”. En fin, ultima problemă a FP e că S.U.A. suferă de absenteism și îi e teamă să se implice în managementul redresării economice. O, tu, far al lumii noi, statuie a libertății, de când îmi suferi în tăcere? La balaur cu Foreign Policy, trecem la fratele său vitreg, Foreign Affairs.

Cap de afiș: Cât de bătută la fund e Brazilia? Editorialul ăsta e scris de vreo șase oameni, iar chestiunea arzătoare e cât se poate de păcătoasă (pe scurt, vor să ne aducă la cunoștință că Brazilia e coioasă, frumoasă și devreme acasă – adică e pe creștere economică). Degeaba, v-o spun drept, problema Braziliei stă-n climă. Știm că ăstora de la Forreign Affairs le plac articolele-capăt-început-de-drum, ca și celor de la The Economist, da’ pe ăștia din urmă, deși-s profesorii lor, nu prea îi bagă istoria în seamă. Le place să fie citați prin cărți, le place. Dovadă acest titlu programatic: De ce Iran ar trebui să achiziționeze bomba nucleară, pe care, în vo’ zece ani, îl văd plasturat prin toate încercările academice de disecare a cauzelor războiului din Mediterană. Și pe FA îi roade subiectul S.U.A., iar Robert O. Keohane judecă, pe baza unei cărți recenzate, perspectivele în care hegemonul nostru își mai poate păstra superioritatea sistemică. Trebuie menționat că R. O. Keohane e un fel de copil-fantezie al relațiilor internaționale, deci tre’ băgat mare, e rost de rațiune pură. Ah, ce-mi place să folosesc cuvântul ăsta, puritate, în gâtu’ mă-sii. Gândindu-mă în paralel, cred că cel mai frecvent cuvânt pronunțat de femeile din viața mea a fost trebuie. Trebuie să te uiți la, trebuie să te, trebuie să. Femeile sunt general-valabile. Ele fac diamantele să strălucească, nu-ncape discuție. Și hai să mai listăm din problemele lumii; Joshua Yaffa, în FA, se alarmează între patru pereți și trei gagici că acum, mai mult ca niciodată, trebuie să-l înțelegem pe Putin și statul pe care l-a creat. Sebastian Mallaby e naiv și dramatizează, în optică economică, situația Europei, subliniind singularitatea Germaniei în a ne salva. Băi, Dane, păi poate și mie îmi plac cracii și țâțele, da’ nu așa, pe față, ca tine (citat plagiat). Asta pot să îi răspund domnului Sebastian în cauză și naivității lui probabil-americane. Măi, Sebastian, soluția Europei, să știi și tu, stă în bunătatea europenilor și în disponibilitatea bunătății lor primare, ei care au suferit ca niște maimuțe în plină evoluție, băga-mi-aș să-mi bag și să scot și să-mi bag. În bunătate, nu în Germania, ține minte. Mai departe, în Foreign Affairs, Lecții de dezarmare din partea Iraq-ului. Să chiulim de la lecția asta și să fumăm o țigară în liniștea colcăită a Europei. Să cumpărăm de la tarabă (încă o dată) ultimul Foreign Affairs, înainte de a urca în avionul spre Tangiers, și să răzuim articolul propus de Stephen Hadley și John D. Podesta, care învață Statele Unite cum să iasă mai bine (n.r. neșifonate), din războiul din Afganistan, en train de a se finaliza. Da, da, grijă mare Statele mele Unite, că din Vietnam nu ați ieșit ca din noaptea nunții, au zis ăștia de LSD, că ați dat droguri soldaților ca să omoare mai bine și să uite, și faze…

The Telegraph. Mă uit, nimic. Mai veghez, aprind lumina, deschid fereastra, nimic. Pare-mi-se că ăștia de la The Telegraph nu prea își pun probleme. Încercăm, totuși. Numele publicației a influențat natura problemelor, ca niște ace înfipte în pernă, pe care și le pun. Țepene, nici o treabă una cu alta sau cu lumea asta, pe alocuri odioase și dureroase, pe alte locuri de suprafață. La început, cum se cade, dăm de orori: E OK (???) ca VIP-urile să aibă cele mai bune locuri? Iată, o problemă telegrafică. Iată altele: sute de oameni mor anual din nu știu ce cauză, că au folosit acronime; o bancă din Anglia amenință nu știu ce, că au folosit cuvinte de-alea de la ei, cum ar fi la noi covăseală. Pic de decență! Fotbalistul John Terry e acuzat de rasism, aflăm (mă afectează direct această chestiune, căci dacă John Terry nu va mai juca, un anumit gol nu se va da, se va pierde o calificare la Europene, iar eu nu voi mai lua trenul spre Cracovia, ci voi rămâne acasă, unde va fi cutremur, și mă voi prăbuși în molozurile casei ăsteia vechi, în care m-am născut și am făcut primul compot de cireșe și primul experiment cu aminoacizi), Tom și Katie și-au programat semnarea divorțului. Ce să zic, trebuia să găsiți și voi altceva în afară de iubire pentru a vă împărți averile. Din nou, necunoscute în telegraf: nu înțeleg clar ce face Obama cu taxa pentru cei mai bogați americani, nu înțeleg, din afară, ce anume sunt miile care vor pierde conexiunea prin internet. Nu, ei vor să dau click, dar să le stea în mărul lui Adam. Pe plan tehnologic, se mai anunță o alianță în domeniul publicitar între Yahoo și Facebook, din care, nouă, nu ne iese nimic, și că tableta Samsung, zice nu știu ce Curte de Apel, nu a copiat iPad-ul. Știu, am fost acolo. Pe ultima sută de metri, The Telegraph recuperează cu un editorial despre apariția unei noi specii, vegivorii. Vegivorii îs peste vegani, peste vegetarieni. Vegivorii își permit să mănânce carne, iată, pentru că iubesc legumele.

O vizită scurtă pe la sofisticăraia de The New Yorker. Ei își pun puține probleme, de obicei, dar sunt atât de grele, că trebuie să fii dragonul cu șapte capete, să le poți susține, atâta cât ține o procesare la nivelul cerebral. Cum mă așteptam, The New Yorker face din țânțar zid chinezesc și sapă adânc în entuziasmul umanității, întrebând dacă particula-Higgs, cunoscută în mass-media sub numele de particula lui Dumnezeu, nu cumva este și o dezamăgire. Deși Stephen Hawking crede că această descoperire este merituoasă pentru un Nobel, tot el amintește că marile avansuri în fizică au fost posibile pe baza unor experimente al căror rezultat a fost neașteptat. Or aici ceva s-a confirmat. Cum să vă expun? Particula-Higgs este extrem de importantă pentru fizică, deoarece a reușit să teoretizeze, pornind de la ceva (prezent), că ceva (universul) a pornit de la nimic. Chermeză, nu? Cam asta trebuie să rețineți. În altă ordine, tot sofisticații depistează în reclamele Walmart din Beijing (înfățișând o familie cu doi copii), tendința Chinei de a renunța la politica de stat – un copil/familie -, ca urmare a ratei de îmbătrânire, care, ce să-i faci, există și ea, și, de fel, ratei ăsteia nu-i prea plac tăierile de fertilitate și statele comuniste, în general. În alte j-de-mii de articole este tratată veșnica problemă a sistemului de sănătate american [care, huo, strigă pe pancardă o americancă, este un drept al omului – eu cred că nu e nici un drept al omului; oamenii uită că atunci când au consemnat la apariția statului, a existat un contract (social), prin care ei au renunțat benevol la anumite drepturi și libertăți (nu se spune care, dah), în schimbul protecției furnizate de către stat; I mean, come on…; cred că oamenii s-au complicat, în defavoarea lor, cu legi adiacente, cu constituții și etc., practic, oamenii au dreptul să bâzâie la ușa cortului statului de care aparțin doar atunci când cortul a fost ridicat de furtună; adică, varianta a doua ar fi societăți tip Amazon.]. Subiectul sănătății este abordat cel mai interesant de Adam Gopnik, care nuanțează intervenția abuzivă a statului american prin metafora oroarea de broccoli: bref, ce ar putea împiedica un guvern, care te obligă să cumperi asigurare de sănătate, să te forțeze să cumperi legume sănătoase? Genial, absolut Smirnoff.

Cât pe ce să renunț la problemele lumii și să bag un Diablo III pe Teenage Riot. Dar am și acolo o luptă grea de dus (Kill Diablo, mai precis). Aleg să nu mă enervez (prea tare). Printre platformele mele de nădejde, se numără și National Public Radio. Aici găsesc tot felul de ciudățenii frumoase, combinate cu lucruri neinteresante, dar frumoase. Dacă am citit Despre Frumos și Bine de taica Kant, n-am decât să mă rup în figuri cu estetismul. Carevasăzică, pe NPR, Irv Gordon își pune problema că tinde să moară înaintea Volvo-ului său (an de cumpărare 1966), cu care a parcurs aproape trei milioane de mile (automobilele nu plâng). În plus, vaccinurile și medicamentele vor conține, în viitor, o anumită proteină din mătase, care, s-a descoperit, ajută la stabilizare (nu va mai fi nevoie de congelare?). NPR se interesează cine sunt donatorii de milioane de dolari ai lumii și presupune că următorul Silicon Valley eclozează în Londra, Berlin sau Paris. The Guardian se laudă și ei cu ce pot, cu aniversarea a cincizeci de ani de la primul concert The Rolling Stones, cu cele cinci motive pentru care Murray nu a putut să-l învingă pe Federer (unul dintre ele fiind de-a dreptul curios: pentru că Federer e al dracului de bun la tenis, de aia), cu una, cu alta. Problemele lor se învârt în horă, cuprinzând femeia misterioasă care îl însoțea pe dictatorul Kim Il-sung, 7,7% mai puțini înscriși în universitățile englezești, lacuri italienești, localizarea infrastructurii fizice a internetului (unde trăiește internetul?), de ce femeile adoră romanul pornografic Fifty Shades of Grey (evident, nu se înțelege, din articol, de ce, se înțelege doar că e the fastest selling novel, după Harry Potter; articolul trebuia scris de un bărbat), moartea culturii graffiti.

Și problemele lumii din România? Problemele lumii din România stau bine astupate.

foto © thechronicle.ro

Comentarii

comentarii