Prima amintire despre durere e de când mi-au fost scoși polipii, la Spitalul Militar din Brașov. Zi frumoasă, frigul pișca un pic marginile nărilor, lumea frăgezea cozonaci în cuptor și hormoni în glande. Eram un țânc, dar știam multe lucruri despre viață. Inclusiv despre durere. Mă pregătisem de acasă să fac un spectacol. Îmi mai amintesc silueta doctorului, cu chiureta lui blestemată, văd ca prin ceață trupurile celor trei soldați chemați să mă țină lipiți de scaunul ginecologic, cel mai potrivit, se pare, pentru bestia care eram. Stai, mă, liniștit, în morții mă-tii, urla o cătană tumefiată. În gură a trosnit ceva scurt – medicul era destul de îndemânatic – și soldații au slăbit apăsarea. Cel care mă încălecase nădușise un pic; s-a repezit să ia un pahar cu apă de la chiuveta ridicol de mică pentru un cabinet medical, dar doctorul l-a repezit și l-a dat afară. Am adormit acolo, pe scaunul ginecologic, urmărind prin fereastra zăbrelită, niște frunze scuturate aiurea de vânt. Mulți ani după aceea aveam să aflu că ăla era un scaun ginecologic.

Nu m-am schimbat deloc; durerea m-a însoțit mereu. Gânduri și proiecții cu final fericit creșteau înăuntrul meu devenind judecătorii perfecți, aruncând în stânga și-n dreapta cu sentințe incredibil de aspre pentru vârsta sufletului dar mai ales a corpului meu, dar pe care le acceptam fără să crâcnesc, visând că voi prinde sfârcuri zburlite între dinți sau că-mi voi așeza limba pe crestele moi ale unor coapse abandonate. Abandonate pur și simplu, fără niciun motiv, deși mă chinuisem nopți la rând să învăț poeme pe de rost, să fac abdomene care să-mi irige bazinul și să îmbunătățească semnificativ erecția, dovedit științific, să îngheț ore-n șir prin stații de autobuz, să împrumut sume colosale de bani pentru flori, să cochetez cu ideea existenței lui Dumnezeu, să învăț să gătesc. Cele mai multe dintre povești se terminau fără să înceapă. Așa credeam atunci, că orice poveste are un început și un sfârșit. Și asta mă durea teribil. În jurul meu, bărbații terminau. În camera mea, bobocii nu înfloreau niciodată. Se deschideau în alte paturi, la etajul doi, sau trei, hai, sub gâtul încovoiat al unei lebede de cleștar sau în zgomotul de lambada al unui Cielo care dădea cu spatele în parcarea blocului.

Citeam multă filosofie. Transportam experiența durerii și înțelesul ei după bunul plac. Femeile mureau după asta. Stăteam întinși pe spate și exploram crăpăturile din tavan fumând, vorbind despre conflicte. Ce-ai mai citit? Lasă, hai să ne futem. Sfârșiturile veneau și mă dureau. L-am găsit și pe Dumnezeu, ascuns în jumătatea de țigară pe care reușeam s-o descopăr în scrumieră și pe care o trăgeam aproape dintr-un singur fum cu zațul cafelei de acum două zile. Fiecare proastă care încerca să-mi explice Pulp Fiction mă întregea. Fiecare părinte care-mi itera ce înseamnă cu adevărat afecțiunea dintr-un cuplu construia din mine un bărbat mai puternic. Pentru că, trebuie să mărturisesc, am un inventar destul de bogat de familii care au vrut să mă învețe ce e dragostea. Pot să descriu perfect casa românului mediu din orice perioada post ’80. Carpetele de perete, covoarele persane, radiourile care prind Europa Liberă și cele care nu, bibelourile românești și chinezești, mileurile, televizoarele Olt și Sport, apoi Telecolor, pick-upuri Tesla, magnetofoanele Kashtan cu crom și fără, colecțiile de casete audio de 60 și 90, colțarele de bucătărie pe care mi-am aștepta cuminte câte o ciorbă caldă sau un ceai de tei acrit cu lămâie. Face bine, te mai calmează, puiule. Mai târziu, dublu casetofoane, telefoane mobile, televizoare led, conexiune la internet și alte căcaturi.

Să mă fut, scaunul ginecologic e tot acolo. Uite, de exemplu acum, laptopul mi s-a stricat și ș-ul îl scriu de pe altă tastatură. Azi noapte am visat că strâng în brațe o femeie în dormitor, dar sexul l-am uitat la birou. Cam același lucru. Durerile sunt mai mici, poveștile mai lungi, carpetele au dispărut, ferestrele au jaluzele verticale, femeile cred mai mult în ele însele.

Vrând să facă pe deșteapta, o tipă mi-a scris că oricât ai săpa după fericire, cantitatea de pământ din univers rămâne aceeași. Nu mai poți să te fuți liniștit în ziua de azi, că toată lumea face filosofie. Cine n-a citit măcar un Dincolo de bine și de rău e ultimul căcat. Mai bine te duci într-un club fără bani, decât să spui că n-ai citit un Nietzsche, ceva. Mi-a lăsat biletul lângă punga de pâine și s-a semnat Adieu. O să vi se pară incredibil, dar în aceeași clipă am zărit pe fereastră trei soldați. Unul părea tumefiat.

foto ©flickr

Comentarii

comentarii