Nu, eu sunt atunci când nu se întâmplă nimic. Criticii gândesc că arareori pot să mă exprim, că-s de-al inexprimabilului. Dar, în fapt, sunt o versiune feminină a răsuflării, chiar dacă ceilalţi mă poreclesc „ochi de nebun”. Curiozitatea celor care mă analizează e dacă tatăl meu m-a bătut în copilărie. Vor să afle de ce sunt dezolat, nefericit, aparent inutilizabil. Eu le-am răspuns, eu nu. Dar poate că altcineva m-a descris mai bine, „e ca şi cum ai spune că Rembrandt e un pictor negru”.

Drept să spun, cred că neputinţa nu mai fusese exploatată până la mine. Mereu trebuia să existe o împlinire, undeva. Ei, da. Eu am încercat să nu închid ferestrele când ninge. Am şi scris despre un om în timp ce sta să moară. E imoral? E. E-he. Odată, unu’ Martin, mi-a spus că-s cel mai mare scriitor din lume, în viaţă. Acum nu mai sunt în viaţă, drept îi. Şi probabil că nu mai sunt nici cel mai mare scriitor din lume. Mi-a plăcut viaţa, la timpul ei.

Alţii, mă amăgesc că am scris o singură piesă, cea arhijudecată, că restul sunt doar variaţii. Ştiţi, vieţile noastre sunt doar variaţii. Dar eu nu dau niciodată răspunsuri, putem discuta, putem cădea de acord că Dumnezeu ne vede, dar cam atât. Nici eu nu insist asupra acestui aspect. Mă indispune. O situaţie locală. Am hotărât că este destul. De ce sunt foarte tăcut, foarte închis, cum îmi spun femeile cu numele de Madeleine? Îs măcinat de timp, asta mă roade. Decât să mă întâlnesc cu cine trebuie să mă întâlnesc, mai bine mă duc la o înmormântare.

Deşi, urletele.

Imaginile reprezintă fragmente din povestirea Prima iubire de Samuel Beckett, cu desene de Egon Schiele, publicată de Editura Unu, Colecţia Iniţieri.

Comentarii

comentarii