Prima dată când am făcut cunoştinţă cu România a fost la înrolarea în rândurile UTC. Fără să am vreun impuls dizident, am refuzat să „intonez” imnul acela stupid, imn care pava sonor intrarea într-o categorie a elevilor de elită. Ba, dacă-mi aduc bine aminte, nici măcar nu era a elitelor, că ne făcea utecişti pe toţi până la urmă, vrând nevrând.

Atunci, gestul meu stupid, mai degrabă teribilist, i-a făcut pe unii colegi să râdă, pe alţii să se sperie, pe alţii să mă admire, iar de restul nu-mi pasă. Pe urmă, am început să cunosc România mai bine. Indiferent de câte ori curăţam trotuarul din faţa casei, un vecin tot îşi aducea câinele să-şi lase bunătate de fecale în dreptul casei noastre. Maşina, Dacia, dacă era nouă, trebuia musai băgată într-un garaj, altfel de trezeai cu cauciucurile tăiate. De ciudă.

Curând, fecalele aveau să se transforme în gloanţe. În mod absolut incredibil, pe străduţa noastră pe care nu se întâmpla nimic, niciodată, neasfaltată, ruptă mai degrabă dintr-un sat decât din mijlocul Braşovului, în decembrie ’89 s-a tras. Pe fereastra dormitorului alor mei, prin care priveam până atunci răsăritul, se vedeau trasoare. Am stat culcaţi la pământ prin casă. Nu mult. A trecut şi asta. Alt moment istoric. Hai să mai mâncăm o sarma. În fond, am câştigat şi Cupa Campionilor Europeni la fotbal, n-are cum să fie rău, nu?

N-a fost rău. Ne-am bucurat. Ceauşescu era mort. Cel puţin aşa părea, în spatele norului acela gri-albăstrui ce a despărţit sclavia noastră în comunism de sclavia libertăţii. Am băut, am făcut ceva chefuri. Am făcut alegeri, am votat. Aveam politică la televizor. Ştiam cine ce face. Apoi am aflat cine ce fură. Mă rog, aflam cine fura pentru că trebuia să se ştie că fură. Aşa erau şi emisiunile punitive dinainte de ’89, când aflai de la teve că ţi-au arestat o rudă pentru „atentatul împotriva poporului socialist” încarnat, metaforic, poate chiar oximoronic, într-o plasă de legume. Da, pentru că la ţară, în patria zarzavatului, se furau legume. Era foamete. Veneau domnişorii de la oraş, nu le puteai lăsa desaga goală.

Am trăit cu România atâţia ani. Am sperat să se îndrepte. Mi-a fost mamă, apoi soră, prietenă. Am sperat în ea. Dar e o mare nesimţită. Alţii au facut-o curvă. Chiar împuţită. I-au zis în fel şi chip. Au plecat de lângă ea. Unii au rămas. Toţi au dreptate. Eu vreau doar atât: să renunţ la patriotismul ăla căcăcios că am cea mai frumoasă cultură, limbă şi ţară. Nu e adevărat. Pot să sper că va fi într-o zi curată. Dar asta e România, n-o putem schimba.

Stăteam într-o zi cu România la o cafea. Nu mai simte durere, e inertă. Moarte clinică. Hiene şi şobolani tot mai găsesc câte un ciolan, tot mai sug dintr-o vertebră. Noi stăm şi ne uităm la stârv fără să ne dăm seama că muşcă din noi. Unii râd, alţii joacă o tablă, regulează, beau o bere. Alţii plâng, sau emigrează. Toţi au dreptate. România e tot acolo, moartă, ce dracu’ să-i mai facem noi? Hai mai bine să-ţi bag un cuţit la jugulară, e legal, am un văr procuror. Dacă ai lovele, te fac senator. Sau vedetă. Sau mogul. Poate chiar mongol. Ete rahat, mai stam noi la cheremul Ioropei?

Ia comisionu’, dă-mi comisionu’. Asta chiar e legal. Numai că aş plăti trei comisioane, da, din banii mei, doar să văd MĂCAR o autostradă gata. UNA SINGURĂ. Gata însemnând fără gropi şi trambuline, cu servicii care merg, cu indicatoare cât casa şi asfalt bun. Fără gunoaie şi câini.

Pe bune, în 20 de ani s-au schimbat nişte vagoane de tren, nişte cabluri, s-au mai ridicat nişte vile. Am făcut şi noi un leasing. Am auzit de iPhone şi avem toţi telefoane mobile. Trăim în lumi paralele: la ţară e Evul Mediu. La oraş e Evul Mediu faţă de Cehia sau Ungaria. Murim în spitale cu medicamente de acum 50 de ani, cvasiineficiente. Spitalele arată ca puşcăriile – scapă cine poate. Ne ducem copiii cu bodigarzii la şcoală. Ne plimbăm seara cu securea într-un buzunar şi cu brelocul anti-dog în cealaltă. Bătaie la magazin, la parcare, pe şosea, la birou, la bilete, la taxe, la poştă. Străzile sunt cufundate în beznă – mă refer aici la o arhitectură decentă a luminii, nu la faptul că lipsesc becurile – clădirile cad pe noi.

În România învinge nesimţitul. Tupeistul. Lumea îl iubeşte pe cel care nu respectă regula. Mi se rupe de asta. Ce mă doare? Mi s-au furat 20 de ani. NI s-au furat 20 de ani. Şi se pare că nimic nu se va schimba. Nimic nu mai are vreun farmec, nicăieri nu mai găseşti un pic de tihnă: apare vreun debil cu muzica dată tare, vreunii care urlă, vreunele cu probleme PMS, sau se inchide pentru inventar.

Eu nu mai înţeleg ce se întâmplă. Voi?

(foto Barcelona, ianuarie 2009, Rareș Petrișor)

Comentarii

comentarii