Când l-a întâlnit prima dată pe Jean-Luc Godard, Anna Karina nu prea ştia să vorbească franceza. A refuzat să joace în „Breathless” când Godard i-a spus că, în film, va exista o scenă în care va trebui să-și dea hainele jos. Mai mult, Karina a crezut despre Godard că e un fustangiu infiltrat în cinema. Celor din jurul Annei nu le venea să creadă: „Ai înnebunit? Nu renunța la omul ăsta; e pe cale să reinventeze o lume.” S-a întors la el, iar Godard i-a propus să joace într-un „film politic”. Anna: „Dar nici la politică nu mă pricep!” Jean-Luc: „N-are de ce să-ți fie frică, o să faci doar ce o să-ți zic eu să faci.” „Dar în filmul ăsta o să trebuiască să mă dezbrac?” „Nici vorbă.” Anna Karina era minoră. A fost nevoită să o sune pe mama ei, ca să vină din Copenhaga la Paris pentru a-i semna contractul. Anna Karina și Jean-Luc Godard s-au îndrăgostit în Geneva, în timpul filmărilor „Le petit soldat”. Jean-Luc se uita încontinuu la ea, iar Anna încontinuu la el. „Eram ca niște animale”, își amintește Anna. Într-o seară, la Lausanne, au ieșit la cină: Jean-Luc Godard, Anna Karina și iubitul de-atunci al Annei, un pictor. La un moment dat, Anna e atinsă pe sub masă de o mână: era mâna lui Jean-Luc Godard care căuta să-i dea, pe ascuns, un bilet. Anna a plecat de la masă. Îl deschide și în el citește: „Te iubesc. Te aștept la Café de la Prez.” Iubitul Annei a surprins-o și i-a cerut biletul. „Nu te duci”, îi spune. „Mă duc.” „Nu poți să-mi faci asta.” „Sunt îndrăgostită de el.” „Spune-mi că nu pleci.” „M-am îndrăgostit de el de când l-am văzut a doua oară. Nu am ce să fac.” Și l-a părăsit. După noaptea petrecută cu Jean-Luc, Anna s-a trezit singură în camera de hotel.

Godard plecase să-i cumpere rochia de mireasă.

Declarație de iubire nemaiimaginată:

Aș vrea să trăim cât lungimea Laocoön-ului lui El Greco.

Egon Schiele a trăit prima poveste de iubire la 16 ani. În stânga este portretul lui la vârsta ante-amintită, iar în dreapta o scrisoare din același an, 1906, destinată Margaretei Partonek, dragostei lui. Scrisoarea a fost descoperită sau, mai precis, observată în 2013, printre carnetele cu schițe ale lui Schiele. Christian Bauer, autorul vol. „Egon Schiele: The Beginning”, unde scrisoarea apare reprodusă pentru prima dată, descoperă că domnișoara Partonek a păstrat și ea șase scrisori de la Schiele; prin urmare, deduce că, între ei, a existat o „simultaneitate” a iubirii, să o numim. Puține lucruri se știu despre Margareta Partonek: casa ei era aproape de cea a familiei Schiele, în Klosterneuburg, pe malurile Dunării, în Nordul Vienei. Bauer presupune că Margareta era mai tânără decât Schiele. Cele șase scrisori atestă, de asemenea, și primele tentative ale lui Schiele de a scrie poezie. Într-una dintre scrisori, Schiele îi dăruiește Margaretei ambele lui mâini. Sacrificiul suprem, având în vedere că noima existenței lui Schiele stătea în mâinile lui. Istoria a îmbrăcat în ceață „ce s-a întâmplat” cu relația lor. Înainte să se căsătorească cu Edith Harms în 1915, Schiele a avut o relație „completă” cu Walburga Neuzil, muză, iubită și model al desenelor lui erotice. Printre rândurile scrisorii din dreapta, Schiele îi declară Margaretei: „Când te văd, mă doare inima. Pe scurt: te iubesc.”

Demult, când am citit „Burghezul gentilom” de Molière, am creionat un X la actul al doilea al piesei, când domnul Jourdain cere ajutorul maestrului de filosofie. Acum, actul mi se pare diminuat, scăzut, supt de intensitate. Sau mintea mea a degenerat, am îmbătrânit, m-am atrofiat?

Domnul Jourdain: …trebuie să-ți fac o mărturisire. Sunt îndrăgostit de o persoană… și aș vrea să mă ajuți să-i scriu ceva…
Maestrul de filosofie: Grozav de bine!
Domnul Jourdain: Da, o să fie ceva foarte galant!
Maestrul de filosofie: Nu mai încape vorbă. Doriți să-i scrieți în versuri?
Domnul Jourdain: Nu, nu, fără versuri…
Maestrul de filosofie: Nu vreți decât proză.
Domnul Jourdain: Nu, nu vreau nici proză, nici versuri.
Maestrul de filosofie: Dar trebuie să fie ori una, ori alta.
Domnul Jourdain: Dar de ce?
Maestrul de filosofie: Fiindcă, domnule, ca să ne exprimăm nu există decât proza sau versul.
Domnul Jourdain: Nu există decât proza sau versul?
Maestrul de filosofie: Desigur. Tot ce nu e proză e vers, și tot ce nu e vers e proză.
Domnul Jourdain: Așa să fie? Când zic: „Nicole, adu-mi papucii și dă-mi scufa de noapte”, e proză?
Maestrul de filosofie: Da, domnule.
Domnul Jourdain: Pre legea mea, de patruzeci de ani spun proză fără să știu! Îți sunt îndatorat peste poate. Aș vrea să-i strecor într-o scrisoare: „Frumoasă marchiză, frumoșii dumitale ochi mă fac să mor de dragoste”. Dar vorbele astea le-aș dori mai galante, mai bine întoarse.
Maestrul de filosofie: Să puneți așa: că focul inimii ei v-a prefăcut inima în cenușă; că suferiți zi și noapte pentru dânsa de chinurile cele mai…
Domnul Jourdain: Nu, nu, nu, nu vreau toate astea. Vreau doar ce ți-am spus: „Frumoasă marchiză, frumoșii dumitale ochi mă fac să mor de dragoste”.
Maestrul de filosofie: Trebuie spuse mai pe larg lucrurile.
Domnul Jourdain: Ți-am spus nu. Nu vreau decât cuvintele astea, dar întoarse după modă, așezate cum trebuie. Te rog să-mi spui feluritele chipuri în care le-am putea turna.

Maestrul de filosofie se apucă să permute cuvintele, pentru a găsi că tot varianta domnului Jourdain era cea mai bună. „Vezi, îi spuse acesta, eu n-am studiat, am nimerit-o dintr-odată”.

Am urmărit un interviu din 1977 cu văduva poetului Dylan Thomas. La 24 de ani de la moartea lui Thomas, Caitlin Thomas se găsea uscată de bătrânețe în Roma, oraș pe care l-a ales pentru „alcool și bărbați”. Regreta că a îmbătrânit și că încă nu a găsit un substitut pentru bărbați, nemaigăsindu-se atrăgătoare. „Răsăritul și marea nu fac cât bărbații și alcoolul”. Și Dylan, și Caitlin au fost alcoolici, ba chiar, recunoaște ea însăși, alcoolismul ei a fost mai sever decât al lui. Povestește că puținii bani pe care îi scotea Thomas din literatura lui îi cheltuiau pe băutură. Altfel spus, nu aveau „bani de mâncare”, „bani de haine”, ci doar „bani de băutură”. Înainte ca Thomas să fie invitat în State, când încă locuiau în Anglia, Caitlin descrie raportul de alcoolism dintre ei doi: ea s-a apucat să bea alcool tare (whisky), pentru că Thomas bea o cantitate de bere care nu putea să intre în ea. Relația lor a început să se fărâmițeze, deci, odată cu vizita lui Thomas în State. Caitlin a făcut o obsesie din infidelitatea lui, deși el continua să-i trimită scrisori de dragoste, „ești singura femeie din viața mea”. „Nu puteam să îl împart cu nimeni”. Întrebată ce l-a distrus pe Thomas, Caitlin a numit, în primul rând, alcoolismul și, mai puțin așteptat, motivul că a fost adorat necondiționat și că el, la rândul lui, a iubit fără menajamente. Un bărbat, continua ea, trebuie să-și conserve o anumită cruzime, ori el n-a avut-o față de nimeni. Mi-am imaginat că, la înmormânarea lui Thomas, poate cineva a întrebat de ce a murit și i s-a răspuns: „He died because he was good”. Ce oroare!

Dylan Thomas este considerat cel mai mare poet irlandez, după W.B. Yeats. A murit la New York în 1953. Cauzele morții: alcoolism și epuizare sexuală.

„The Fisherman and His Soul” este un basm scris de Oscar Wilde ca o replică la „Mica sirenă” a lui Hans Andersen, poveste în care sirena renunță la nemurire pentru un suflet uman. În „The Fisherman and His Soul”, pescarul se îndrăgostește de o sirenă, dar, pentru a-și împărtăși iubirea, trebuie să renunțe la sufletul lui (pentru că sirena nu avea suflet). Pescarul călătorește în jurul lumii timp de un an de zile, pentru a se descotorosi de moralitate și a scăpa cumva de tot ceea ce ține de suflet. Când s-a întors să o întâmpine fără suflet pe sirenă, dar totuși îndrăgostit de ea, a aflat că sirena murise (de dorul lui).

Deși s-a despărțit de ea, Nick Cave continuă să spună despre PJ Harvey că este femeia care l-a convins de existența îngerilor. Tot el ne-a făcut cunoscut că ea are o inimă atât de mare, încât am putea încăpea cu toții în ea. PJ Harvey este o femeie-început-de-materie. Atât Nick Cave, cât și PJ Harvey vorbesc, în cântecele care traversează sfârșitul relației lor, despre „copilul nenăscut” pe care, odată, l-au avut împreună.

Mai puțin, aproape deloc cunoscută este ultima poveste de iubire a lui Thomas Mann. Ea poate induce o teamă de „îndrăgostire”, sau de posibilitatea celuilalt de a se (re)îndrăgosti. Nu o voi copia cuvânt cu cuvânt, ci, pentru a o scurta, o voi povesti. Așadar, unul dintre cele trei exemple de iubire recuperate de Süskind. În 1950, Thomas Mann locuiește, împreună cu soția și fiica cea mare, timp de trei săptămâni la un hotel din Zürich. E căsătorit de 45 de ani, are 75 de ani, e tată a 6 copii și un scriitor cunoscut în lumea întreagă. Vremurile erau departe de a fi liniștite: cu câteva zile înainte, i se sărbătorise ziua de naștere cu mare pompă, războiul din Coreea stătea să izbucnească, soția lui urma să fie supusă unei operații riscante, fiica lui era dependentă de morfină, Thomas Mann însuși avea otită și insomnii. Pe scurt: omul ăsta avea o groază de probleme și necazuri. Ce avea să se întâmple într-o după-amiază? E servit de un chelner de 19 ani, cu ochi căprui, ceafă masivă și o fizionomie care, privită din față, „se îmbogățește infinit”. Thomas Mann se îndrăgostește de Franzl. E copleșit: „Deci încă o dată asta, notează el în jurnal, încă o dată iubirea, a fi prins în mreje de alt om, a tânji din adâncul ființei după el: de douăzeci și cinci de ani nu s-a mai ivit și iată că mi-e dat din nou s-o trăiesc.” Din momentul în care Thomas Mann se îndrăgostește, dispare tot, mai puțin, „făptura lui” Franzl: propriul renume e, dintr-o dată, lipsit de greutate, grija pentru soția lui bolnavă nu mai e în prim-plan, politica mondială și războiul din Coreea nu mai au nici o importanță. Thomas Mann îl numește în jurnal pe chelnerul de 19 ani: „băiatul divin”. Thomas Mann, unul dintre cei mai mari stiliști ai limbii germane, a păstrat ca pe un talisman singura scrisoare, cu „mici greșeli de gramatică”, pe care a primit-o de la Franzl.

Chelnerul de 19 ani va fi stimulul ultimei opere a lui Thomas Mann, „Bekenntnisse des Hochstaplers Felix Krull”. Un an mai târziu, Thomas Mann observă cu amărăciune că nu mai e în stare nici să se masturbeze și că viața lui sexuală a luat sfârșit.

A love

You fell asleep with my cock in your right hand

M-am îndrăgostit prima dată la 14 ani. Dar în același an se îndrăgostise altă fată de mine. La mine, dragostea se manifestă ca un triunghi al bermudelor. Fata care se îndrăgostise de mine mi-a mărturisit: „Cât de surprins ai fi să afli că te iubesc?” Formulă: „cât de surprins”. Dar eu n-am vrut să fie ea iubita mea, am impus tăcere între noi, și ea nu a mai vorbit niciodată cu mine. Zile și nopți nedormite m-am adunat ca să îi spun fetei de care m-am îndrăgostit că o iubesc, pentru că, pe deasupra, ea avea deja un iubit; ea e celebra „fată cu un iubit cu nume german”, care apare secvențial în scrierile mele, brunetă, cu părul lung și ochi albaștri. Ce i-am spus ei în cele din urmă? „Cât de surprinsă ai fi să afli că te iubesc?” Nu… nu mi-a spus nimic. Am luat-o ca pe o pedeapsă. Mi-a fost atât de rușine de prima mea lovitură amoroasă, că nu m-am mai dus la școală o lună. Așa m-am apucat de citit, așa m-am apucat de scris. Mi-am spus, o să devin mitul Europei, iar când o să îmi lansez prima carte, fata de care m-am îndrăgostit o să vină să mă audă, să îmi cumpere cartea și să i-o semnez. Îi voi scrie: „Pentru M., cu iubirea de altădată. S.S. Indescifrabil.”

Voi compune cândva o replică la basmul „Prâslea-cel-Voinic și merele de aur”. În basmul meu, protagonistul se va numi Aniel. Aniel se îndrăgostește de Ana. (Aniel este masculinul Anei.) Dar Ana pleacă departe, atât de departe încât Aniel se întreabă dacă el și Ana mai trăiesc pe același pământ. Misterul lăsat de Ana lui Aniel este tocmai ființa sau neființa ei. Atunci, Aniel va refuza să mai doarmă, își va propti pleoapele în cârje, așa încât, treaz rămânând, să se poată gândi tot timpul la Ana.

Basmul, îmi imaginez, are un final fericit, pentru că altfel n-ar mai fi basm.

À nos amours, 1983, îmbracă, pentru mine, mai multe superlative. Are unul dintre cele mai frumoase titluri: To Our Loves / Iubirilor noastre. „Iubirile noastre” nu înseamnă că ne-am înșelat unul pe altul, ci că nu ne-am iubit într-un singur fel, nu ne-am iubit o dată, ci încontinuu. Iubirea științifică, care nu stă în loc. Acest titlu revoluționează istoria corespondențelor de dragoste: nu „dragostei noastre”, ci „iubirilor noastre” prin care am trecut împreună, niciodată separați. Filmul este regizat de Maurice Pialat, un regizor neîndreptățit, iar în film joacă Sandrine Bonnaire, o, prea-frumoasă și neexploatată Sandrine, o actriță suficient de neobișnuită și fragilă. Ultimul superlativ: decupajul pe care l-am făcut din À nos amours, în care rolurile sunt interpretate de Sandrine și Pialat, reprezintă, din punctul meu de vedere, cea mai erotică scenă din ist. cinema. Nu gâfâieli, nu atingeri, nu cuvinte abscene. Tot erotismul este construit din privire și din mult necunoscut (al minților celor doi). Ceea ce vorbesc (și dialogul este cusut peste inima lor), într-un fel, pare că e înregistrat pe o casetă, dar apropierea lor înregistrează altceva. Aștepți oricând să explodeze „ostilitățile sexuale”, să treacă de la erotismul principal la o imediată sexualitate. Și aștepți. Și rămâi suspendat. Suspensia cinematografică este mai rară decât evoluția speciilor.

Închei cu o replică a ei, de dinapoi:
„Do you think bad things can only happen at night?”

A love

My first name is The One I Love

Guillaume Apollinaire, născut Guillelmus Apollinaris de Kostrowitzky, a lucrat într-o bancă din Paris, a făcut critică de artă, a născut termenul de „suprarealism”, a inovat poezia și a servit în armată. În 1914, făcea deja parte din infanteria franceză. Cu arma într-o mână și cu stiloul în altă mână, între 1914-1915, a scris în tranșee scrisori de dragoste către Contesa Louise de Coligny pe care a întâlnit-o la Nice în anul înrolării, scrisori compuse din poezii și caligrame (la ce se pricepea cel mai bine). O selecție de scrisori a fost publicată sub frumosul titlu „O umbră a iubirii mele”. Povestea lor a rămas în istoria literaturii mai degrabă, și nu a iubirii, pentru că povestea a avut un singur corespondent. Contesa Louise de Coligny nu i-a „întors” iubirea, nu i-a scris niciodată lui Apollinaire. Scrisorile compuneau ceea ce Apollinaire numise într-o vers „o carte pe care o vom citi în pat împreună”. În scrisorile către Lou, Apollinaire ajunsese să-și scrie singur versuri, în absența cuvintelor ei vorbea în numele ei: „Poetule, iubesc o altă iubire”. Într-o poezie sub forma unui palmier (copacul preferat al Contesei), Apollinaire o ruga: „O, Lou, învață să mă cunoști pentru a nu mă uita”.

În fotografie, împreună cu Apollinaire, nu este Contesa Louise.
În 1916, Apollinaire este rănit pe front și moare doi ani mai târziu.

Şapte versuri

Moartea s-a apropiat tiptil pe la spate,
M-a prins de ochi
Şi m-a pus să ghicesc.
Ca s-o păcălesc am şoptit numele tău,
Cu răsuflarea tăiată
Că am iată
Prilejul să te mai întâlnesc.

— Alexandru Vlad

García Márquez împreună cu soția lui (anul 1967, Bogotá). E prima dată când o văd pe dragostea vieții lui. Când am citit prozele scurte din „Ochi de câine albastru” sau „Despre dragoste și alți demoni” sau „Eréndira” (cu cele trei am început), mă întrebam (pe-atunci nu era Internetul atât de la-ndemână), oare {cum arată} de „cine” s-a îndrăgostit García Márquez, prozatorul care m-a hipnotizat total. Știam doar cum o chema. Voiam să știu mai multe despre ea decât despre el, sau tot la fel de mult. Existența ei devenise și pentru mine la fel de importantă ca și existența lui. Pentru García Márquez, soția lui, îngăduitoare și severă, a fost cel mai bun cititor pe care l-a avut. El avea mai multă încredere în ea decât în talentul lui literar și nici nu se putea altfel. Ea e femeia care nu s-a scrântit și nu s-a înăsprit când García Márquez, soțul ei, i-a spus: O să mă închid într-o cameră; să nu te prind că intri până nu am terminat de scris „Un veac de singurătate”. L-a mai văzut la față după nu știu câte luni.

Ce e iubirea?

Iubirea e cea care „te lasă” să mănânci șosetele celui iubit.

Am aflat, de fapt picioarele mele au aflat, că în București există o stradă care se cheamă Xenofon. Probabil sunt singurul bărbat din România care are o poveste de iubire intermediată de Xenofon. Se făcea că locuiam în Paris, acum câțiva ani. Mă infiltrasem într-un grup suspect de „non-francezi” care se întrunea marțea să bea și compania. Noi, cei din grup, purtam sloganul: „Ce bine e să ai bani și să nu faci nimic.” Ei nu se întâlneau să piardă nopțile de vineri, cum e datina. Era marți și se decisese (cine, nu știu; dar primeam fiecare un e-mail cu ora și locul) să ne întâlnim într-o cârciumă de lângă Bastille. Ajung și săvârșesc o panoramă: de la masă, cunoșteam doar o româncă; ea îmi aranjase înainte să-mi deschid cont bancar în Franța (altă poveste lungă). Erau și francezi cu noi, care ne acuzau că espresso-ul e 5 euro din cauza noastră. Cred că atunci a fost prima dată când am văzut un om mâncând un burger cu cuțit și furculiță. În fine, m-am așezat lângă o rusoaică. O chema Anna Buravkova; am păstrat legătura. Rusa e o limbă pe care mi-am dorit să o învăț de când eram mic, dar niciodată nu mi s-a „dat”, și rusoaica mea mi-a scris alfabetul limbii ruse, în coloană, la rugămintea mea, în caiet, m-a învățat să pronunț literele, să-mi scriu numele în rusește, după care mi-a ordonat: Acum scrie-mi numele meu în rusește. N-am știut. Ata ete. Decupez: apare, după vreo două ore, o fată. Frumoasă. Nu știa pe nimeni. Era o „străină” frumoasă. La Belle Étrangère. Mă mut de lângă rusoaică, față în față cu „apariția”. Vorbim în franceză. Ea era mai degajată decât mine. Strategia pe care un bărbat trebuie să o aplice când discută prima dată cu o femeie frumoasă: nu o întreabă cum o cheamă, nu îi cere numărul de telefon, sub nici o formă, dar face cumva să creeze premisele celei de-a doua întâlniri. Pentru o femeie frumoasă trebuie să te lupți. Nu se întâmplă „nimic” între noi și ne continuăm palavrageala inocentă ore în șir, stânga-dreapta. La un moment dat, îi sună telefonul; răspunde și… vorbește în limba română! Îi zic, după, păi, și eu îs român! Râdem copios de cât de tâmpiți putem fi, să fim români și să vorbim în franceză, fără nici o suspiciune. Era La Belle Roumaine!… Inevitabil, ne-am întâlnit și pe urmă. Cum apare Xenofon între noi? Într-o zi, o invit în oraș la o cafea la Châtelet. Iau o carte după mine, pentru că femeile frumoase ajung mereu cu câteva secunde întârziere. Ajung, cer o cafea, deschid cartea, nu citesc un rând că a și ajuns. Cartea era „Despre comanda cavaleriei și despre echitație” de Xenofon, în ediție bilingvă, română-franceză, și cu desene cu cai în interior, pe hârtie chamois. Pe copertă era un cal pe fond auriu (fără cavaler, căci cavalerul, poate, eram eu). Îmi zice ea: „Îmi plac caii…” „Da?”, zic. „Aș vrea să o citesc și eu”. „Păi, ți-o las să o citești”. Dar ce se întâmplă mai apoi? S-a întâmplat ceva și a trebuit să plec de urgență din Paris. A fost în felul ăsta: era 17:04. Apoi, s-a făcut 17:37 și gata! Astăzi părăsesc Franța. Mi-am aruncat pantofi, bluze; nu mai aveam timp să le aranjez în bagaje. Am sunat-o ca să-i spun că, cel mai probabil, n-o să ne mai întâlnim niciodată și ar fi „cazul” să ne vedem „acum”. Nu a răspuns; eu am plecat spre aeroport și, după câteva ore, am primit un e-mail de la ea, ultimul: „Am văzut apelul tău ceva mai târziu, pentru că aveam telefonul pe silent. Îmi cer scuze că nu am răspuns la timp. Eu sunt bine, am avut un weekend agitat. Cartea e pe mâini bune, o să o termin în curând, versiunea în română. Mai lasă-mi puțin timp să o termin, căci sunt ocupată cu școala. Ție cum îți este?” Și la ea a rămas pentru totdeauna cartea mea, fără să-mi pară rău.

Prin ea, am învățat să fiu cavaler fără să apuc să termin vreun tratat de cavalerie.
Ce frumos se așază lucrurile în univers câteodată. Pe ea o chema (tot) Ioana.

Atunci când o să mă plictisesc de viață și poezie, o să mă împușc în inimă. Înainte, o să pun pe repeat „Primul meu secret” de G. Marga și o să dau volumul cât să cadă tencuiala amorfă. O să trec pe lumea cealaltă, dar cântecul nu se va sfârși (niciodată). Îmi imaginez podeaua plină de sânge și salvarea care (poate) va sparge ușa; vor intra în cameră și în cameră se va auzi piesa asta dementă, pe fundal, cu mine mort în prim-plan.

Poate o să strâng într-un pumn și un bilet pe care o să scriu: „N-am să-ți ascund ce-i cu inima mea…”

Am inventat până și un sărut (amănunțit ca un goblen). Originea acestui sărut îndumnezeit-luciferic este…, s-a rupt banda. Numai îndrăgostiții au dreptul să îl „împrumute”; ceilalți se vor umple de boli incurabile, boli fără nume, dacă vor tenta să-l pună în aplicare. Necesarul: multă salivă. În mod artificial, gura poate produce (multă) salivă dacă îți bagi degetele pe gât; dacă o ții deschisă și o atingi în punctele x, y, z cu un metal (un cârlig); sau dacă așezi pe limbă, sub limbă o pulbere dulce sau acră. Cu cât granulația e mai acră sau mai fină, cu atât gura salivează mai mult (zahăr pudră sau sare de lămâie). Saliva se îngroașă apoi, fără efort, prin excitație sexuală (îndrăgostiți). Se stă în pat, pentru că cineva va trebui să stea deasupra celuilalt (deasupra stă cine produce saliva și se pricepe să facă baloane de salivă). Cine face balonul de salivă trebuie să măiestrească o anume „staticitate” și să-l aproprie de buzele întredeschise ale cui stă dedesubt, în așa fel încât să îi spargă balonul de salivă în gură.

Un sărut lipsit de formă precisă, aproape impalpabil, care există numai la nivel de conștiință, care te izbește ca o lovitură în cap.

Romanul meu din șase cuvinte:

„Mi-am expus inima: niciun vizitator.”

A funeral

I never got to hear, you never got to say:
My hands have the smell of your cock

Comentarii

comentarii