Mă doare stomacul. Ultima scrisoare primită, pe adresa personală de e-mail, datează de ceva timp… şi e de la Biblioteca Judeţeană Petre Dulfu din Baia Mare. N-am fost niciodată în Baia Mare şi nu ştiu cine dracu’ e Petre Dulfu. Se voluntariaseră să-mi facă o legitimaţie de acces la „cărţi, articole, seriale, evenimente, documente audio-vizuale sau alte documente din biblioteca virtuală.” Am aflat de existenţa acestei instituţii, încasând-o direct în moacă, cu stimă. Datează de ceva timp şi acest „Uneori, am impresia că n-ai să mai vorbeşti niciodată”; e dintr-o perioadă în care corespondam febril. Bună seara, să mă prezint. Înjur oameni buni la suflet. Îmi vânez singurătatea ca pe o raţă, iar perna pe care dorm e îndesată cu pene de raţă.

Jean-Paul Belmondo în Pierrot le fou, 1965  

Nu, dacă încep şi citesc un self-help, despre cum să te laşi de fumat, îl vâr una-două în sacul de gunoi pentru că e scris prost. Nici nu ajung la pasul 1, pentru că e scris prost. I am a man of taste. Plus, odată ce ai rostogolit şutul oval al self-help-urilor, ţi-ai pus capac. De la cum să te laşi de fumat, iei mai apoi curba nesfâşită a lui cum să găseşti fericirea, sfârşind, până la urmă (doar nu credeai?), dacă eşti cu adevărat insistent, prin a investiga un self-help, de o mai mare vechime, cum să reuşeşti în viaţă. Fuck that bullshit! Să ne concentrăm pe fumători, că sunt fumător, dar de ăla care mai poate fi excitat doar de scumpirea ţigărilor.

Plăcerea de a fuma a fost răspândită, parcă, de Cristofor Columb. A fost: Luaţi, sălbatici europeni, luaţi de primiţi hrană pentru creierul vostru, şi-aşa terminat après le XIIème siècle. Dacă există ceva în care nimeni nu crede, dar nici în ruptul capului, sunt fumătorii. „Pot să mă las de fumat, dar nu vreau” are acelaşi efect pe care propoziţia (de o anumită logică, dar fără ială), „iarba e albastră” o are asupra unui adult. Bineînţeles că omul e o fiinţă slabă. Dar e slab nu pentru că poate fi rupt cu uşurinţă, ci pentru că fiece ruptură îl modelează (după voia răstignitorului).

I know how to play power games. Pot să mă las de ţigări, dar oricât de perimat sună asta pentru ceilalţi, nu vreau. Nu există „nu pot”, există „nu vreau”. Am învăţat să ascut cuţite încă din copilărie. Pot să le ascut cu orice, cu limba, cu furculiţa, cu un alt cuţit. De exemplu, aş putea să îmi tai buricele degetelor, astfel încât să îmi plesnească nervii la fiecare tentativă de aprindere a brichetei. (Nu mă prindeţi, m-am convins demult, chibriturile nu au fost inventate, n-am aragaz şi nu e nimeni altcineva care să mi-o aprindă.) Dar, există un dar – de a cărui inexistenţă mă las neconvins. Dar şi dacă îmi tai degetele, e împinsă pe podium o altă plăcere: plăcerea sfârtecării.

Am deja pregătit răspunsul pentru întrebarea: – Şi tu ce pizda mă-tii ai făcut în viaţa asta?
– Am fumat şi am aşteptat până m-o luat dracu’.

Comentarii

comentarii