Nu am fost internat niciodată într-un spital, și nu cred că am cunoscut suferința fizică. Poate că singurul impact fizic pe care îl voi suferi va fi însăși moartea. Nu știu ce înseamnă să te rogi la Dumnezeu ca să nu-ți cedeze organismul, sau să nu te mai doară măseaua. Nu îmi face plăcere să stau printre oameni bolnavi, să ajut oameni bolnavi sau să vorbesc cu oameni bolnavi. Pentru mine, toate bolile sunt contagioase, inclusiv bătrânețea. Nu am plâns și nu m-a afectat moartea nimănui. Am trăit și trăiesc în Paradis.

Ei, și într-o zi mi-a picat în mână, într-o cameră străină, Diagnostic, de Mirel Cană – un fel de jurnal de boală (diagnosticul fiind cancer). Și atunci întrebările s-au ținut lanț: se mai poate gândi după un aparent ireparabil? Auschwitzul ne-a arătat că da, deși Adorno a tot trăncănit că gândirea trebuie să se oprească la Auschwitz! Mi-am imaginat că un om care este diagnosticat cu cancer trăiește pentru tot restul vieții ca într-un avion în prăbușire – într-un acum al morții de neîndepărtat.

Acest jurnal este subțire ca o coardă cuantică – aici durerea nu are grosime, ci doar întindere infinită.

Câteva fragmente:

„E greu să admiți că pur și simplu în anumite cazuri nu există soluție umană.”

„M-am născut într-un sat brăilean, plasat între râurile Siret și Buzău. Este un sat mic, dispus sub forma unui pătrat cu latura de un kilometru (…). E lesne de înțeles că principala distracție a copiilor era înotul într-unul din cele două râuri, dar și că, vară de vară, unii dintre ei se înecau. Ei bine, într-o vară, pe când împlinisem cinci ani, adulții, deciși să pună capăt înecurilor sau măcar să le rărească, au hotărât să ne dea o lecție care să activeze resortul sufletesc al fricii de apă. Intenție pedagogică binevenită, dar iată care a fost metoda: un medic prosector să facă în curtea bisericii, în prezența noastră, a copiilor, însoțiți de părinți, disecția cadavrului ultimului copil înecat. Cadavrul, desfigurat, fusese pus pe o masă de lemn, iar noi, în cerc, am fost obligați să privim atrocitatea care se petrecea acolo. Ce m-a izbit a fost asemănarea scenei cu aceea a tăierii porcului de Crăciun.”

„…am căzut alergând după o oaie și împreună cu ea într-o fântână secată și părăsită, am căzut de nenumărate ori din copaci, dacă se admite că golul de dedesubt este tot un fel de groapă.”

„— Ce facem aici?
— Cistoscopia, doar știți.
— Cum o facem?
— A, s-a mirat el, înțelegând că eu nu știam cum se face cistoscopia.
Apoi, cu un fel de satisfacție, aproape râzând, mi-a spus:
— Introducem în vezică o sondă prevăzută cu o microcameră de luat vederi.
— Pe unde o introducem?
— Cum pe unde?! Prin uretră. Adică prin penis.
…
— Așa, pe viu?
— Nu doare tare și nu durează mult. Și sonda nici nu e mare. E de grosimea unui creion.”

„Nu înțelegeam de ce trebuise să citesc acele cărți și atâtea altele, de ce voisem la un moment dat să citesc toate cărțile, dacă ajunsesem în acel sat, în acea casă dărăpănată, invadată curând de șobolani, în acea cămăruță cu pereți strâmbi și coșcoviți.”

„Curaj, domnule. N-are ce să vi se întâmple. Nu vi se va întâmpla nimic mai rău decât vi s-a întâmplat deja.”

____________

Foto © www.thechronicle.ro

Comentarii

comentarii