Timp de 60 de zile de la data unui nefericit eveniment poți merge la poliție să faci reclamație. Abia după cele 60 de zile poți răsufla ușurat – atunci începe ficționalizarea. Mistificarea. Or, organele dreptății nu au fost nicicând pasionate de lectură sau alte acte de vorbire și imaginație („nu ne pasionează”, mi-a răspuns solemn un jandarm căruia am vrut să-i ofer o frumoasă publicație de cultură și arte ca să-i distrag atenția de la nobila datorie de a-mi da amendă că am dus la gură pe stradă o sticlă de bere nefiltrată; și amenda mi-a dat-o, nepasionat fiind).

Bun. La mine au trecut vreo 90 de zile de la întâmplare. Am depășit deci limita temporală a plauzibilității. Abia acum pot povesti adevărul. Poliția știe că memoria e ochiul dracului, că memoria e creatoare de trecut.

Început de noiembrie în București, vineri seară într-o mansardă, Polonă 40. Un tip scheletic, gay cel mai probabil, cu înfățișare de arab se apropie și mă întreabă, într-o română mai mult decât rezonabilă, dacă poate să-și pună mobilul la încărcat lângă mine. Desigur. Mă roagă să-i fac semn dacă-i sună. OK. Vine din când în când să-l verifice. Aruncă un ochi și vede că stau pe fb – excelent prilej de a-mi explica cum lui nu-i place fb, că încurajează relațiile superficiale & tot restul. Asta e, accept umilă mustrarea, nu-s receptivă la lecții dintr-astea aleatoare de viață. Se întoarce iar la masa lui și revine iarăși ca să-mi ceară să sune de pe telefonul meu, pentru că, nu?, nu are credit. Firește. Îi întind mobilul, are unghiile murdare. Sau poate mi se pare din cauza negrului pielii.

Previzibil, în scurt timp, îl și vedem cerând permisiunea de a se așeza la masa noastră. Clasic. Omul singur într-un bar care se aciuează la masa unde câțiva prieteni se simt și ei bine într-o vineri seara și-așa futută și fără chef. Omul singur, străinul, intrusul care, cum altfel, va ajunge să pună monopol pe discuții, pe cuvinte, pe bancuri, pe fiecare gest; străinul care nu va asculta nimic din ceea ce i se va spune; care va aștepta să termini ca să intervină iarăși el cu propriile – din ce în ce mai intime (semn de împrietenire și apropiere) – anecdote interminabile; străinul care pentru câteva momente îți poate părea o prezență exotică (iordanian născut și crescut într-o familie conservatoare, stabilit în Londra de ani buni, momentan designer, asistent al Irinei Schrötter – strașnică femeie, ne-a împuiat capul toată seara cu seriozitatea și profesionalismul acestei mari doamne a modei românești); străinul pe care nu-l mai vrei în preajmă, dar de care nu mai ai putere să scapi, dacă n-ai avut putere de la bun început să-l respingi. Și pe bune acuma, de câte ori chiar te-ai ales cu o experiență miezoasă lăsând un străin singur la masa unui bar să se agațe de masa ta? Întotdeauna străinul ăsta va fi cel care va trăncăni inform și abstract despre el și despre viață în general. E masa ta, e la tine acasă, cum s-ar spune, ești cu tovarășii tăi, ești în largul tău, numai că intrusul ajunge să facă regulile. Pe principiul elementar, în formă incipientă, din Funny Games. Pentru că ți-e jenă, pentru că în plm vrei și tu o dată să fii om, să-ți ții în frâu scepticismul și scârba și mizantropia și elitismul, vrei să fii darnic și vrei să primești la rândul tău, vrei să nu fii al dracului. Însă exact atunci știi deja c-o să ți-o iei. Justine sau păcatele virtuții. Și nu mai poți da înapoi. Ai făcut pactul nenorocirii, știi că urmează să fii tras pe sfoară. Și cumva abia și aștepți.

Tânărul nostru iordanian îndrugă în continuare de-ale lui. Nimeni aproape că nu-l mai ascultă, mai zâmbim inert, mai încuviințăm din cap, nimeni nu mai are chef să intervină cu adevărat, nimeni nu vrea să supere pe nimeni. Printre primele lucruri pe care ni le spune e cum a dat o avere de bani, mii de dolari, s-o vadă pe Diana Ross în concert în SUA. Dar a meritat, ne-o spune sincer. Și începe să și fredoneze puțin din ea, cu gesturi afectate – că poate n-am recunoscut-o pe drogata aia. Îmi încolțește în minte paradoxul celor câteva mii de dolari vs cei 5 euro cât îți trebuie să-ți încarci cartela. Iar dacă ai atâția bani cum căcat stai pe cartelă și n-ai abonament? Hai că sunt chiar meschină, mă gândesc apoi, vezi-ți de treabă.

Totul devine din ce în ce mai dezlânat, vreau doar ca arăboiul ăsta insistent și ridicol să tacă odată. Nici nu-mi dau seama când a ajuns să ne povestească cum s-a căcat pe el, beat fiind. Discursul se degradează complet, anecdote nerușinate, fața lui diformă, masca lui schimonosită de machiaj ușor, chipul osos și strâns parcă cu menghina, piciorul peste picior, unduirile brațelor, româna stâlcită în gura lui neagră. E putred, ca paiața grotescă de pe vasul către Veneția, figura bătrână boită întru o decrepită sugestie a tinereții, prevestire a morții. La Veneția.

O să fim păcăliți ca la carte, o simt, dar mi se pare comic s-o spun cuiva. Vom fi ca pensionarii ăia candizi care semnează orice și se trezesc fără casă, iar tu-i vezi la știri și te isterizezi că cum pot fi unii oameni așa proști, păi nu și-o merită?! Designerul homosexual iordanian tuciuriu* (*dovezi incontestabile ale xenofobiei și homofobiei autorului acestui articol, dați-i unfollow lui The Chronicle) relatează, într-un final, două întâmplări cu adevărat simptomatice, două întâmplări-parabolă, ca să ne subjuge definitiv psihologiile mlăștinoase.

1. Cum s-a trezit el cândva (nu se mai știe cum) într-o noapte pustie de toamnă în Alba-Iulia, singur pe lume, fără bani, fără acte. Și a sunat, dom’le, la ușa unui bloc, în miez de noapte, și un tânăr ardelean (de ce se spune oare că românii sunt răi, că nu-i așa!) i-a deschis; dar nu numai atât, l-a găzduit 2-3 zile; dar nu numai atât, pentru că avea exact în perioada aia liber (!), l-a dus cu mașina personală (!) pe iordanianul rătăcit până la București, totul pe banii lui și nu i-a cerut nici un ban, nimic, asta-i omenia. Apoi, după o vreme, s-a revanșat și iordanianul nostru, invitându-l pe bunul ardelean la Londra, în apartamentul său unde a stat nu mai puțin de 2 săptămâni pe cheltuiala sa. Asta-i tot omenie. Ascultătorii pildei înțeleg ce vor. Adică ce trebuie.

2. Într-un bar din Timișoara, dă iordanianul să-și plătească consumația, dar, nu știu ce dracu’, se întâmplă ceva cu cardul, nu merge. Angajații se agită, că nu se poate, că pula mea, că trebuie să achite, că dacă nu, cheamă poliția. Iordanianul e stăpân pe situație. Prea bine, chemați poliția. Să vină și patronul să vedeți că totul e în regulă. S-au adunat cu toții, au luat datele cardului, legitimare, tot ce se cere în astfel de situații, urmând ca banii să fie retrași zilele următoare, când se va fi rezolvat problema cu cardul. Cam asta-i. Suntem oameni civilizați. Morala, din nou, se impune de la sine. Ascultătorii ascultă docili. Te simți deja mânjit, nemernic. E un om ca mine și ca tine. E și el singur în România. Crezi că e ușor? Sunt oameni și oameni. Și tu o poți păți, iar dacă toți ar fi ca tine, sceptici și cinici, nimeni nu s-ar ajuta cu nimeni. Să ne liniștim.

Vine nota. E trecut de 12 noaptea. Iordanianul zice că el plătește cu cardul. Pizda de la bar zice că, ce chestie, după 12 noaptea nu se mai poate plăti cu cardul, că nu știu ce (că au bătut deja nu știu ce-ul etc.). El are de plată vreo 80 de lei. OK, să meargă să scoată niște bani de la un bancomat, dar repede, e deja târziu, barul s-a cam închis, suntem ultimii oameni, pizda vrea și ea să plece acasă, clasic. Mecanismele unsuroase ale psihologiei se pun iar în mișcare și simțim dintr-odată că responsabilitatea e și-n spinarea noastră; am stat împreună câteva ore împreună, străinul face, într-un fel, parte din grupul nostru. Ieșim în stradă, cu tot cu copila de la bar, în frig, și stăm paralizați în inerție. Iordanianul stă destul de relaxat pentru o astfel de situație penibilă, dar penibilul îl resimțim noi mai degrabă. Îmi vine să bag mâna-n geantă să scot 80 de lei și să terminăm circul ăsta infantil. Orice om de bun-simț ar face asta.

Hai totuși să meargă să scoată bani. Nu-i chiar aproape cel mai apropiat bancomat și, cum ziceam, pizda vrea și ea să plece acasă, programul s-a încheiat de mult, așa că-l ducem cu mașina (copila urcă cu noi, ce scenă absurdă, totul pentru 80 de lei futuți, dar evident angrenajul ăsta de gesturi inexplicabile nu mai are de-a face cu nota de plată). Aproape că intuiesc scenariul, mă gândesc invariabil că trebuie să se întâmple ceva cu cardul; acum trebuie să se activeze exemplaritatea poveștii.

După câteva momente la bancomat, iordanianul se întoarce să ne anunțe că i-a fost mâncat cardul, incredibil, cum s-ar spune, revoltător. OK, am știut în tot timpul ăsta. Plătim deci cei 80 de lei, ca să plece și fata asta acasă, numai la ea ne gândim, a devenit responsabilitatea noastră, să încheiem socotelile, că doar n-o să pună bani de la ea.

Rămânem în stradă, facem politicos și rezonabil schimb de numere de telefon, mâine (sâmbătă), cel târziu luni, se rezolvă cu cardul și ne vedem și banii etc. Nu-i nici o problemă. Nu mai am răbdare, mă simt ca într-un experiment psihologic în care am reacționat ca la manual. Psihologia strivitoare care te reduce la niște reflexe inexplicabile și anti-raționale, psihologia asta ispititoare, psihologia asta a slăbiciunilor noastre. Asta-i psihologia – suma slăbiciunilor noastre rușinoase.

Designerul, exact o paiață de om, o caricatura de om, o creatură negricioasă și urâtă, o urâțenie cadaverică, trebuie însă să ajungă la un party exclusivist, al breslei fashioniste, undeva pe la Piața Presei Libere. Și cum nu mai are nimic de pierdut într-ale demnității, forțează granița jalnicului și a neobrăzării și se întreabă cu voce tare cum ajunge el oare la petrecere… Stă în stradă și fredonează iar, cu gesturi efeminate, ceva din Aura Urziceanu, e-n lumea lui.

Ultima sforțare, scot 10 lei să-i dau de taxi. Negriciosul e puțin îngrijorat, simt chiar o notă de iritare în vocea lui, oare îi ajung banii? Sigur îi ajung banii? Îi zic că da.

Bine-bine, dar… el ce-o să bea la petrecere dacă n-are bani de consumație? Nici nu-mi dau seama de ce m-a șocat insistența lui murdară, ultimele sforțări de a se târî să mai stoarcă niște bani. Din prima clipă am știut c-o să ne fută și că desigur n-o să mai vedem o lețcaie.

Dezamăgirea totuși nu a fost c-am pierdut niște bani, ci că păcăleala nu a funcționat echitabil, ca să zic așa. Adică să mă fi vrăjit intrusul povestitor cu poveștile lui, cu retorica lui fermecătoare, iar pentru asta eu să fi plătit. Ar fi fost perfect rezonabil. Aș fi plătit ca să ascult povești, ca să cunosc un personaj. În schimb, am primit numai sloboz și căcat, și am rămas îngropată în mocirla condiționării psihologice. Clasic.

Fact-check:
Pe omul ăsta îl cheamă Ahmaad Said, are cont real de fb, tot ce trebe. La profil are poză alături de vocalistul de la Direcția 5. Amurgul idolilor. Dacă dă peste voi în vreun bar, în vreo vineri seară, poate reușiți să-i oferiți o relație sinceră întru prietenie și omenie, că eu n-am avut puterea spirituală necesară. Acum regret. Încă nu pot dormi noaptea. Mă gândesc la Said. Păcatele mele.

————–

În imagine: ((Henri de Toulouse-Lautrec, At the Moulin-Rouge, 1892-1895))