În clasele I–II am avut o învățătoare cu care voiam să mă căsătoresc, deși mă rupea în bătaie (e drept, am absolvit clasele I–IV cu mențiunea „geniu”; după, în adolescenţa timpurie, avea să începă declinul meu fiinţial). Învăţătoarea, care nu a avut niciodată copii, alterna o oră de predat cu o oră de bătaie – ăsta era respiroul ei. Eu stăteam în bancă cu o fată care purta ochelari, Ioana. Ea era mai deșteaptă decât mine (nu am știut niciodată cum reușea să învețe totul). Dar era și sensibilă. Învățătoarea „mi-a potrivit-o”, a zis, George, tu o să stai cu Ioana pentru că e o fată deșteaptă și sensibilă. Învăţătoarea o bătea fără milă și pe Ioana. Principiul ei de viață era: dacă unul dintre noi făcea o prostie, ne bătea pe toți.

Doar că Ioana nu făcea niciodată prostii. Eu și Ioana luam primii bătaie pentru că stăteam în prima bancă. Ne bătea cu un liniar de lemn: câte douăzeci de lovituri la palmă. Dacă, din reflexul durerii, fereai palma, o trăgeai la piept, adică erai laș, mai primeai încă douăzeci. Mâinile mele arătau ca nişte mănuși de box roşii. Începea cu mine (la tortură, femeile nu mai vor prioritate); pe la a zecea lovitură (la prima palmă), colegii mei se puneau pe plâns. Fiecare, în văitări, îşi aştepta rândul să primească bătaie. Eu nu plângeam, dar mai feream incontrolabil palma (de aceea, dura mai mult până termina cu mine, pentru că încasam normă dublă) și o blestemam în măruntaiele mele, tu, femeie-gaură-pentru-bărbați, tu, femeie-crăpătură-între-crăpături, nu sunt animal de povară. Tu, mlaștină-cu-ouă-de-broaște-de-femeie, sunt un copil virgin, încă sug de la țâță și corpul meu miroase a lapte; nu te doare? Într-o zi, n-am mai suportat să o bată pe Ioana; ea plângea de la prima lovitură. N-am mai suportat să văd cum îi curg lacrimile pe sub lentilele subţiri de ochelari. Și i-am zis învățătoarei: „Nu o mai bateți! Bateți-mă iar pe mine!” A fost învățătoarea impresionată de eroismul meu? Nu. „Întinde palmele!” Patruzeci de lovituri la palmă.

Îmi amintesc că am plâns de față cu Ioana; mi-a crăpat globul ocular de durere. De ce n-am s-o uit niciodată pe Ioana? Nu pentru că am luat pentru ea prima bătaie zdravănă, ci pentru că ea m-a învățat să scriu „te rog”. În clasa a II-a, scriam „terog”, iar Ioana mi-a spus, George, se scrie dezlegat. Dar să mă întorc la învățătoare: tu, carne-bolită-care-ți-se-spune-femeie, tu, femeie-vultur-de-stâncă care te-ai înfruptat din stârvul meu virgin. I-am pus așa gânduri rele, că într-un an s-a mutat din oraş. Dar altundeva voiam să ajung. În clasă aveam o colegă pe care o chema Andreea, și despre ea învățătoarea afirmase că „scrie cel mai frumos din clasă”. Cum? O fată scrie mai frumos decât George? Țelul meu în viață a fost să scriu mai frumos decât o fată. Cel mai mult am reușit să obțin un „George scrie la fel de frumos ca Andreea”, dar cred că mi s-a făcut o mare, mare nedreptate. A venit ziua când Andreea s-a mutat la altă școală. Am părăsit și eu clasa după un trimestru (nu din cauză că am fost bătut fără rost, ci pentru că noua învățătoare era „incapabilă” [să ne bată?]; până să ne părăsească prima învăţătoare, noi n-am știut ce înseamnă libertatea – pentru noi, viaţa însemna a sta în bancă şi a primi bătaie). Tocmai în ultima zi s-au îndrăgostit toate fetele de mine, până și cea mai frumoasă fată din clasă – de reţinut.

Treceam în clasa a III-a. Mi-era jenă să cunosc iar alți oameni. Mă gândeam cu groază la prima zi de şcoală. Nu m-au mai dus părinții, „acum ești mare”. Noua învățătoare mă prezintă în fața clasei: „George este noul vostru coleg”. Toți se uitau la mine ca la o maimuță de la circ. Am vrut să mă arunc pe geam, dar m-au ținut. „George, alege-ți o fată cu care să stai în bancă.” Mă uit în jur, dar cu cine să stau?! Sunteți toate urâte. Mă uit mai bine și… o văd pe Andreea, aceeași, duşmana mea de caligrafie. Am stat cu ea până ne-am plictisit unul de altul. Cinci zile pe săptămână, dialogul meu cu ea se reducea la: — Andreea, dar astăzi am scris mai frumos decât tine, nu? La 15 ani, a plesnit-o diriginta peste față și am început să râd de parcă vindeam o marfă la târg, ha-ha-ha, și diriginta mi-a tras și mie o „castană” în cap. Și tu, femeie-regret-al-existenței, și tu, femeie-ciorbă-de-burtă-acrită, lovești copilul alb-ca-zăpada? Dar nu ăsta a fost cel mai penibil lucru pe care l-am trăit în şcoală. În clasa a IV-a, învățătoarea voia să facă o scenetă de final de an. Cine vrea să fie lupul? nu apucă să întrebe, că am şi ridicat o mână. În drum spre casă, am avut un blocaj: nu sunt lup, nu merg în patru labe! Cum o să-l pot interpreta pe lup? Oare cine născocise această afurisită de poveste? Celelalte personaje erau niște albine. Nu-mi amintesc de nici o Scufiță. Andreea juca o albină.

Mă duc ţintă la tata, cu o chestiune de viață și de moarte: — Tată, trebuie să mă faci lup. Îmi măsoară tata capul și îmi face o mască de lup, cu dinți și bot de lup; apoi pictează pe ea nişte trăsături fioroase. Își taie geaca de serviciu de la Ministerul de Interne, colecţia de iarnă, căptușită pe dinăuntru cu o „blană”, o lână gri, de fapt, și îmi face din ea straie de lup. Mă coase pe marginile corpului, mă „îmblănește”, îmi fixează masca: „Ia, ui’ ce lup ești”. Tot nu mă simțeam în pielea lupului. „Tată, nu cred că sunt lup… Mai fă-mi ceva…” „Eşti lup! Doar eu te-am făcut.” În scenetă, nu aveam multe replici de memorat, dar era un punct culminant de care mă temeam: când lupul leșină (!) și apoi, ca să se trezească, e uns cu alifie de o albină. Crunt, ce lup am putut fi! Ziua serbării: părinții s-au adunat să vadă cât de talentați sunt copiii lor. Pe la mijlocul s., am intrat într-o stare morbidă de fascinație față de jocul albinelor și am uitat de mine. Probabil înțepenisem în corp și în privire. Deodată aud că îmi strigă fușerit învățătoarea: „George, trebuie să leșini acum!” „Ce…? Dar nu știu să leșin…” Cum stăteam în picioare, m-am întins pe jos ca și cum aș fi întins o pătură la iarbă verde și am închis ochii. Andreea mă ungea cu alifia fermecată și, la cum mă știu, cred că mă rugam în gând: „Doamne, omoară-mă acum. Te rog, acum că am învățat să scriu corect româneşte”.

Ce curvă frumoasă poate fi viața asta lungă.

—————

Photo © Alexander Ermakov

Comentarii

comentarii