să fiu frumoasă

De două zile ne pregătim pentru petrecerea porno. N-am nimic porno sexi erotic de îmbrăcat. Cele mai îndrăznețe haine din dulap mi se par deja prea cuminți și convenționale acum că D. îmi povestește despre cele văzute și nevăzute într-un vechi club lubric din orașul european B. Dar improvizez ceva de prost gust cu îmbrăcămintea ei. Fustă neagră de piele și bluză grena de catifea – material-fetiș, atâta lucru am învățat și eu din filme –, pene în păr, bucle și un decolteu adânc până-n pânzele albe. Ne machiem ca niște curve rafinate, eu accidental anii 30, arămie și misterioasă, ea disco în culori luminoase, roz și bleu. Mă dezmeticesc nițel și mă uit în oglindă, îi zic: hai că arătăm ca dreacu de bătrâne, atâta de machiate, fi-mi-ar scârbă de mine. Apoi râdem. D. se dezmeticește și ea și zice serioasă: dar suntem bătrâne.

(D. e frumoasă. Are tot ce-i trebuie, nimic nu-i mai trebuie. Ochii cei mai albaștri cu putință.

Zveltă.

Zic zilele trecute despre profesoara de la cursul de germană: eh, e bătrână, are oricum peste 30 de ani. Peste 2 ani o să am 30 de ani și n-am să fiu bătrână. Pragul mental de 30 a rămas cumva în continuare ca un reflex în uzul curent, deși nu mai are sens.

Ridurile și locurile comune ale frumuseții în genere nu m-au preocupat niciodată. Eh, m-au preocupat, dar nu cât să fac din ele o temă a vieții mele. Anul ăsta am observat pentru prima dată un rid mai pronunțat: între sprâncene, un rid vertical de încruntare. S. îmi spune că până să mă-ndrăgostesc nici nu știam de glumă, ba chiar că nu zâmbeam niciodată. Până pe la 14 ani mi-am dorit să fiu băiat. Până pe la 14 ani fetele sunt proaste. Pentru că n-ai cum să-ți trăiești corpul. La 14 ani corpul tău e un monstru. Fată sau băiat, tot aia.

De la 25 de ani încoace am început să-mi simt trupul, greutatea trupului, lentoarea trupului. N-aveai unde să te mai ascunzi. Dar oricare ar fi transformările, oricât de radicale și de vizibile, nu vei înceta nici o clipă să-ți iei corpul, mereu noul corp, în posesie. Nu vei înceta nici o clipă să uiți cine ai fost ca să redevii tu, mereu altcineva, dar același.

D. pare că va rămâne mereu tânără. În fine, n-are față de româncă. Ea e din alte lumi, din alte ceruri.)

(La bazin, o mamă către fiica sa: Hai, Bianca, mai cu forță, nu-ți mai pune targeturi atât de mici!)

La intrare, cerberul trupurilor pornografice ne măsoară sever. Îmi dau repede jos ochelarii, n-am nici o șansă altfel. În hol e forfotă mare, lumea se dezbracă ca la vestiar ca să se costumeze în corsete sclipitoare aduse-n traiste de plastic, care mai de care încearcă să-l înduplece pe cerber: promit să mă dezbrac dacă mă lași să intru etc. D. are tot fustă de piele și o bluză până-n gât, grea, masivă, cu paiete și mărgele, luată cu 20 de dolari din America magazinelor decadente, mie-mi pare piesă de muzeu, alături de imaginare caftane și ișlicuri trase-n fir de aur. Băiatul de la garderobă îi atrage atenția că după spectacol (suntem invitate la o operă electro-erotică, colaj Pergolesi-Monteverdi-Purcell-Händel, a ansamblului Musica Sequenza by Burak Özdemir, un kitsch fabulos care m-a făcut să visez, acolo eu am simțit plăcere), deci după spectacol, regulile pornografice se înăspresc, va trebui așadar cel mai probabil să mai dai ceva jos de pe tine, zice tânărul șoptindu-i la ureche că: dar ce bine miroși (Manifesto YSL, un parfum de un rafinament ușor demodat, de doamnă gravă și blândă). Mie nu-mi spune nimic, decât că du bist gut, am trecut testul, țâțele pline, pe jumătate afară, sunt încă, slavă cerului, o certitudine pe lumea asta! (Paradisul e aici. Fitness înseamnă o viață mai bună. Fitness înseamnă echilibru mental și corporal. Vino acum. Vita nuova. Alerg și plâng. Eu în virtutea suferinței nu cred.)

(Și mă-ntreabă G., neîncrezător și infantil: și era cu pule și pizde pe-acolo? Îi zic da frate era cu tot ce vrei și ce nu vrei.)

E aniversarea de 10 ani a clubului, negreșit toți veteranii sunt aici. Oameni copți, dintre cei care nu mai au nimic de ascuns, nimic de pierdut. Stau cu teamă să nu încalc din greșeală vreuna dintre nenumăratele reguli nescrise ale locului. Îmi propun deci de la bun început să mă comport firesc, să mă infiltrez în peisaj cu degajare și veselie, cu inima ușoară, vreau să fiu acceptată, vreau să fiu de-a casei. Venisem cu gândul să fac poze. Sigur, pe șestache poți face ce vrei la urma urmei, dar dintr-odată îmi vine greu să mă screm să prind cine știe ce poze mișcate și întunecate pe sub cururi, țâțe și hamuri de piele. Mă dezarmează dezinvoltura asta luminoasă a atâtor oameni expuși, strânși laolaltă să-și celebreze decăderea trupului lor de carne. O noapte întreagă în tot localul ăsta labirint carnavalesc cu felinare roșii și lumânări și paturi și ustensile de spital și piscină și plante exotice și picturi obscene eu n-am văzut un singur ecran aprins de telefon. Îmi bag deci telefonul înapoi în geantă cu un soi de ușurare. Aici vin oamenii să uite de sine, să se joace, să zburde, să-și trăiască singurătatea.

Aici nimeni nu se uită la nimeni, pentru că totul e la vedere, totul e deja arătat, asta-i unica premisă – văzul. Expunerea. Transparența.

Într-un spațiu în care goliciunea devine normă, ierarhiile dispar. Nu atât goliciunea completă și neajutorată – nu atlas de anatomie, nu plajă de nudiști, nu tabără de „naturiști”, nu simț practic –, cât nuditatea decupată în regim comic, nuditatea exagerată, vestimentația și accesoriul șarjat, efectul grotesc. Nu genitalul e miza, ci retorica recuzitei, decorul, ingeniozitatea costumului și a măștilor.

Un spațiu în care nu mai ai cum să devii ridicol sau neadecvat.

(O prietenă îmi povestește despre un băiat care a invitat-o în Orășelul Copiilor: și a zis să mă impresioneze și m-a dus pe aleea… pula mea.)

Într-una dintre sălile semiîntunecate, cu lumini roșiatice, unde se dansează pe brânci, pe un pat în colț stă un bărbat bătrân bolnav. (De altfel, statutul de freak se încadrează perfect în dress code-ul clubului.) A venit într-un scaun cu rotile, pare să aibă o semipareză. Poartă doar niște blugi-chiloți adânc decupați, își mângâie oarecum pula fleșcăită și privește în gol. O gagică se așază lângă el și râde, îi dă să tragă dintr-un joint. Omul rămâne imobil și inexpresiv, pierdut în lumea lui, inofensiv. Eu cred că-i fericit aici.

(O știți pe aia care sparge pepeni și cărămizi și tot ce prinde cu țâțele-i gigante. E o demență, sigur, dar ăsta e apanajul ciudaților și degeneraților. Asta e ultima lor șansă – exacerbarea, pierderea măsurii, amplificarea stigmatului. Vezi pociții și diformii care se mutilează, se tatuează etc. Ăsta e gestul logic, asta e tot ce le-a rămas. Hipertrofierea defectului. Împlinirea defectului. Desăvârșirea beteșugului. Oameni care nu au de ales. Belciugul în nas asta înseamnă. Punct.)

La grande bellezza.

Aici. Ultimele zile și nopți ale ultimului paradis.

(IKEA e altă expresie a paradisului pe pământ. Mă plimb solemn ca la muzeu pe traseul indicat și mă opresc la fiecare obiect pentru că brusc am nevoie de fiecare obiect. Nu e obiect în IKEA de care să n-am urgent nevoie. Mă îndrept agale spre ieșire și aștept să mă cuprindă melancolia IKEA, o melancolie teribilă, un vid îngrozitor, vidul de a nu fi cumpărat îndeajuns, vidul de a nu fi cumpărat totul. Eu după IKEA zac trei zile.)

(Văzut Leviathan. Trebuia să mi se arate obsesiv și demonstrativ fatalitatea în toate aspectele vieții. Am înțeles, ne ducem pe pulă orice-ar fi. Final rotund pe muzică de Philip Glass, semn că avem de-a face cu o temă tragică. Altfel, sigur, un film agreabil. Am râs strașnic pe alocuri. Rusa rămâne o limbă frumoasă.)

Orice penis acoperit îți promite deja un cur descoperit. Se poartă la bărbați șorțul negru de bucătărie lung până-n pământ și dezgolit la spate, sutana preoțească cu gaură la ștremeleag, chiloți de tablă ciuruiți, uniformă de marinar, căpitan sau polițist cu vedere la rușinoasă.

La femei repertoriul e mai larg. Nu mai stau să descriu, tot ceea ce vă imaginați este corect.

Dansez și beau de câteva ore, sunt neobosită, secretul e să nu mă opresc. Aerul se încinge tot mai tare. Vrei-nu vrei, tot trebe să te dezbraci.

Nimeni nu se freacă de nimeni. Nici un cap de pulă, nici un sfârc. Ai putea, la urma urmei, să fii dezamăgit.

După câteva nopți aici vei fi scăpat de complexe și râzgâieli. Ești ceea ce ești. În viermuiala de corpuri frumusețea nu se mai distinge. Și nici urâțenia. Un trup frumos nu te mai poate atrage, un trup diform nu te mai poate dezgusta.

Cum de nu li se scoală, se întreabă iarăși naiv G.

Of, G., mai ai de trăit, îi răspund.

Vreau să vă mai spun că în America nu prea există dușuri flexibile, ci doar din alea fixe, montate sus. Sigur, sunt comode, dar la pizdă cum ne mai spălăm?

(„Eu am făcut religia în școală cu unche-miu, care era preot. Între timp s-a făcut vaporean.”

Ah, vaporenii, bărbați cu foc în sânge. Ei vin acasă de două ori pe an să-și fută zdravăn nevasta. Data viitoare când vin ei sunt deja tați. Data viitoare copilul e deja mare.

Și tipografii. Bărbați dintr-o bucată cu halat albastru și degete aspre, murdare de cerneală, voi știți să puneți mâna pe materie.

Am un prieten belgian. Muzicolog, mare iubitor de Bach. În weekend e măcelar. Nu pentru că n-are bani, ci pentru că-i place să tranșeze hălcile de carne.

Bărbați.)

——————————

Photo © Torkil Gudnason

Comentarii

comentarii