Dintotdeauna am avut o predispoziție spre crimă. Nu știu cine a spus-o, poate chiar eu însumi, e un miracol că sunt(eți) în viață. De cum am învățat să vorbesc, iar nu să gândesc, mi-a plăcut, în sensul în care să lingi o înghețată e o plăcere, să strâng de gât găinile până ce le ieșeau ochii din orbite. Am avut până și o găină a mea, o chema Totoroto, și nu sunt sigur dacă numele ales a fost influențat de bona mea, care era, v-am spus, unguroaică. Totoroto era albă și grasă și mă lăsa tot timpul să o strâng de gât. Era o găină domesticită și altceva n-am ce să vă spun despre ea, căci asta a fost viața ei, simplă și strânsă de gât. Până când i-a tăiat tata capul cu securea. Da, cred că am și mâncat-o pe Totoroto. Așa, și după asta, într-o perioadă-n care gândirea încă întârzia să se formeze, dar totuși vorbeam mai bine și folosindu-mă de mai multe cuvinte, prietenii mei cei mai buni erau câinii vagabonzi. La mine nu mergea futaiul ăla de butadă cu câinele, cel mai bun prieten al omului, în cazul meu fusese taman invers, eu am devenit cel mai bun prieten al câinelui, eu am forțat nota. Ați zice că e același lucru, analizând cu aparat logic propoziția, eu vin și spun că nu, fără să mă mai sinchisesc să cântăresc dacă e așa sau nu, fiin’că, pentru mine, gânditul realmente e un efort, eu mănânc ca o pasăre și gândesc ca o pasăre, dacă binevoiți să înțelegeți. Și, revenind, umblam foarte des prin zona gunoaielor unde se perindau javre părăsite. Ca și la Lynch, mă înțelegeți, exista o estetică a gunoiului și putrefacției de care eram magnetizat, și sunt încă, pen’că, sunt sigur că, dacă n-am avea simț olfactiv, această corvoadă pe cap (unicul motiv de a deplânge o eventuală lipsă a simțul olfactiv e că nu mai poți mirosi în vieața ta Bleu de Chanel), un corp în putrefacție ar avea mai mult succes la femei și bărbați deopotrivă. Dar o să virez din intersecția asta, voi fi din nou acuzat că nu am habar de adevărata credință, și eu sunt sensibil la astfel de chestiuni umanoide. Concluzia, trăind mult timp printre gunoaie și corcituri, nu voi mai fi mușcat niciodată de câini, ba mai mult, voi fi ferit de toate pericolele sociale, de la sticlă-n cap la viol bucolic la întoarcere din vacanță.

După asta, m-am înhăitat și eu cu fetele, deci pauză animale. Apoi, fetele fiind rele, am fost binecuvântat cu un pechinez, nu știu cine ni l-a adus în casă, nu mi l-am dorit, este cea mai oribilă, dezgustătoare și demnă de ucis rasă de câine. Acest câine a vrut neapărat să ne lase o amintire, una pentru întreaga familie: a ros toate cărțile din bibliotecă și s-a căcat pe ele. Apoi, urmează niște ani în care nu am avut contact cu nimic viu și nu, nu, în ciuda acestui fapt, nu m-am apucat să scriu sonete. Nu mai știu ce-am făcut în anii ăștia, eu n-am o problemă cu inactivitatea, -s hibernal, nu țin morțiș să fut oamenii la cap, mă rog, cred că în anii ăștia era să mor înecat, dar, de sorginte divină fiind, moarte a fost nepregătită. Am suferit și eu după una-alta, am suferit ENORM, hahaha, nu exista nimic cauzal în toată treaba asta, mai degrabă era pe principiu’ – de ce să nu fie [dacă am plâns până și din cauză că s-a tuns maică-mea, ce să vă mai spun, pen’că mi se părea că nu mai e maică-mea, deci mi se părea că o pierdusem pe veci, dar când mi-am proptit securea în picior, dintr-o lovitură cu toată forța în buturugă, buturugă care era umedă și umezeală care direcționase securea în piciorul meu, nici de-al dracu’ n-am plâns]? Următorul animal de care îmi amintesc ar fi tot un câine, o cățea, o chema Lucy. Dar pe ea nu am ținut-o în casă (de la pechinez se trage). Ei, de la Lucy încoace am avut o sumedenie de câini, copii ai copiilor lor ș.a. Lucy, care nu era un câine de rasă, ne iubea așa de mult, că se urca cu noi în autobuze, intra cu noi în magazine, nu avea nici o jenă. Cindy a fost fiica lui Lucy. Odată au dus-o ai mei pe Cindy departe, dar ea s-a întors singură. Când a fost eclipsa totală de lună, Cindy tremura toată și niciodată, dar niciodată până atunci nu îndrăznise să intre în casă. Îi era frică de sfârșitul lumii, Doamne, cum făcea. Am zis că, dacă așa o să mă manifest și eu la presimțirea sfârșitului, scuip pe toată vieața asta pe care am trăit-o; era ceva renascentist în toată treaba asta. Cindy ne-a părăsit ea singură, într-un final, pentru că înnebunise, pur și simplu se dereglase. După doi ani de la așa-zisa dispariție, am găsit-o într-un oraș apropiat, vagabondând pe stradă, și am urlat după ea: Cindy, nebuno, nu mă recunoști? Porecla ei, și înainte, era Cindy Nebuna. Cindy nu a mai știut cine sunt.

Cumva, Cindy era, pentru mine, reprezentarea dramei umane, cu tot ce e mai groaznic în existență (și sunt multe). Cindy a avut un copil, l-am numit Ursu’, era grăsun și foarte blănos, dar lumea zicea că e cam prost. Mie mi-a plăcut de Ursu’, numai că mi l-au otrăvit. A fost singurul câine pe care l-am îngropat. Apoi am avut un câine foarte blând, care m-a iubit mult, nu mai știu din ce rasă, dar era de rasă. Îl chema Nero și avea blana de culoarea părului meu. N-am avut parte de el cine știe ce, că o venit unu’ și o zis că i-l trebuie la vânătoare. Dup-aia am avut un caniș negru, nu prea mi-a plăcut câinele ăsta, m-a iubit prea tare și fac alergie la prea multă iubire, toată ziua voia să ne jucăm, toată ziua să-l scot la plimbare etc., o creatură prea energică pentru lentoarea existenței mele, așa că abia am așteptat să scap și de ăsta, era un câine fără igiena bunului simț. După asta, am avut o broască țestoasă care a murit putrezind de una singură. Uite-așa, am găsit-o într-o dimineață roasă pe dinăuntru de viermi. În paralel, aveam v’o 7-8 acvarii cu pești, de diferite nații și națiuni, dar care n-au trăit mult, căci m-am plictisit să le tot schimb apa, să le tot dau de mâncare, păi mai lăsați-mă dracu’… Nu credeam că am avut atâtea animale, scurtez: apoi am avut iepuri, canari, vrăbii – prinse de un prieten de familie, un fazan (!) și multe, multe pisici. Am avut vreo 10 pisici, din care mai am 3. Una este achiziție recentă, s-a rătăcit pe la mine pe-acasă, era moartă aproape, dar acum e frumoasă. O cheamă Musette și are vocea răgușită, are un mieunat special. Pe pisica mea oficială, cea pe care am crescut-o cu seringa de lapte, o cheamă Regina Nopții, prescurtat Regina, sau Bahce. Și e din rasa Albastru de Prusia. Pe motan (fiul Reginei) îl cheamă Vis-cu-ochii-albaștri, pentru că are ochii albaștri, e o pisică foarte cărnoasă, cu coadă scurtă și foarte blândă, iubitoare și prostuță. Prescurtat, i se zice Nyzy. Regina o bate des pe Musette, dar și pe Nyzy îl căsăpește, pen’că e prost, doar e fi-su.

Am avut și păianjeni, pe care îi adunam în borcane, urcându-mă cu scara pe casă. Păianjeni de noapte. Pe ăia chiar i-am îngrijit, le-am făcut găuri în capace, le prindeam țânțari. S-au omorât între ei, mi-au făcut pui, deranj. Îmi mai plăceau și vacile lu’ bunică-mea, mai precis să stau cu urechea și mâinile întinse pe burta lor. Nici să le mulg nu îmi displăcea. Nu mi-au plăcut, în schimb, caii, curcanii. Am avut și rațe. Când văd niște rațe, mă adresez: Rațele mele… Fără doar și poate, toate animalele m-au iubit. Iar asta spune multe despre un om.

în foto: un câine de-al meu în copilăria lui fericită.

Comentarii

comentarii