Lăsându-mă convins, după ani, să văd casa copilăriei arătându-mi-se în starea asta – împuţinată,  implorândă, întinzându-şi coastele fracturate, negre, spre un cer  albastru, desfrunzit, placid -, simţii de îndată cum mi se înşurubează lin în inimă, culminând cu insomnia hiperlucidă din următoarea noapte, trebuinţa urgentă, nerodnică, de a şti cine sunt, unde mă aflu.

Din ziua reîntâlnirii cu pereţii gălbui, pătaţi îmbolnăviţi de atâta apă, sunt iarăşi mic cât un moţ de scaiete şi-mi vine să alerg cu picioarele mele subţiri alunec pe luciul fotografiei undeva musai să fie o intrare alerg caraghios „ca o fată” mi se spune pe aleea încadrată ornamental de cele două şiruri de cărămizi înfipte în muchie de la fântână până la treptele casei beau o cană de apă rece cu gust de muşchi de piatră şi tot vreau să-mi amintesc cum mă cheamă cine mă cheamă seara la masă la lecţii la culcare pe când eu încă stau ascuns cufundat în te miri ce căpiţă de fân în jgheabul pentru adăpat vitele întins pe sub umbrelele cu miros amar ale brusturilor şi nu răspund mai amân primei strigări a numelui meu pe care nu mi-l pot aduce aminte acum cu casa ruinată în ochii mei mari şi uimiţi în vocea mea nestatornică ce îndrugă prostii neascultate în timp ce aparatul fotografiază docil dar în silă îmi vine s-o mângâi ca să-i treacă şi să se-nalţe mare la loc mare îmbrăţişez cioturile mare ca atunci când trăznea năpraznic afară şi ea ne primea semeaţă sigură pe sine sau ca atunci când ne-am trezit că se aprinsese hornul ardea funinginea şi nici nu mai reţin cine urla mai tare de spaimă eu sau soră mea probabil că eu sora căuta comorile ascunse la rădăcina copacilor din curte unde mângâi eu tulpini viguroase cresc la loc din cioturi aşadar se pare că eu urlam mai abitir pe vocea întâi să vină vecinii la foc păi unde ar fi urmat să dormim noi la noapte?

Luam foi aspre de hârtie şi o desenam stăruitor, casa, canonizându-i trăsăturile, firea: numărul şi proporţia ferestrelor, şirul de coloane din faţă, capitelurile, stucatura (câtă se mai păstrase), felul cum îi tăcea în întuneric podul; de mic îi făceam schiţe şi cred că astfel am şi învăţat să o iubesc, să o zidesc în mine: schiţând-o. În vis, nu m-am mutat niciodată de acolo.

Întotdeauna m-au timorat blocurile noi ale oraşelor, populaţia lor alienată, obrăznicită, dezechilibrată social de diluarea simţului proprietăţii. Însă de palatele burgheze din vechile centre urbane îmi lipesc privirea cu dragoste, le recunosc, îmi întorc capul, căutându-le orfeic peste umăr, să nu le scap din ochi, să nu le pierd, le percep în detaliu, le estimez, le asemăn cu umila mea casă de la ţară – matca lor. Toate nasc din ea. Casa mea, care acum se grăbeşte să-şi lase locul vid, a rămas o forma mentis. În tiparul ei am judecat ulterior toate lucrurile, locurile, chiar şi oamenii.

Comentarii

comentarii