Cum şi sub ce formă să captezi ceva care se întâmplă într-un timp infintezimal? Probabil că aici preumblă misterul existenţei şi al poeziei. Cine poate să răspundă când şi unde la mer a perlé rousse à tes mammes vermeilles? Cinci ani au trebuit până ce eu şi Vlad am ajuns pe aceleaşi coordonate. Vasăzică, ne-am întâlnit firesc, întâmplător. Pot să explic ştiinţific de ce a durat cinci ani (pot să calculez în cifre chiar şi singurătatea unui om, dar pentru cine e de interes?): disipându-ne de cifre, are legătură, succint, cu perioadele de absenteism prin care trecem inconştient şi independent de voinţa mută („absenteism” se traduce uşor în ştiinţă prin „unde nu trebuie”) afectate în plus de durata medie de viaţă. În ştiinţa anilor 1980, pentru a se repara absenteismul, trebuia să se recurgă la o armată de corpuri care să funcţioneze autonom şi cu riscuri, silite fiind să conducă la o identificare şi localizare exactă. Cunoscându-l pe Vlad, am ştiut (efectul îl poate sumariza pe cel al confirmării că Universul nu este infinit) fără tăgadă că omul ăsta este eliberat. Pentru mine, contradicţia majoră a fost: ce fel de libertatea absolută poate naşte poezia (admiţând că asta înseamnă, şi asta înseamnă), când ea subzistă în formolul unei libertăţi (deja) condiţionate (iubirea)? Nu mai cunosc relevanţa acestei întrebări, fiindcă am simţit că poetul Vlad Moldovan s-a desprins de traiectul sistemic-ului şi că, acum, se hrăneşte din ceva incomunicabil. Într-un flash orbitor de egoism, am manifestat faţă de Vlad această rară tentaţie de a-l izola; izolare pentru a putea rosti că în acestă uzină cosmică nu suplinesc decât pierderile mele.

Chestionarul The Chronicle vs. Vlad Moldovan

George Şerban: Ce carte/cărţi citeşti acum?
Vlad Moldovan: Tocmai am recitit Fuck Tense – a must for these sour times.

G.Ş.: De ce te temi cel mai mult?
Vlad Moldovan: Eu sunt mai mult cu bolile, cu ipohondria, cu durerile accidentale, prin care oricum trebuie să trecem.

G.Ş.: Electric sau acustic?
Vlad Moldovan: Acu’ 10, acustic, acu’ 5, mega-electric, finalmente, am descoperit nişe care le împacă pe toate şi m-am lipit de ele.

G.Ş.: Ce este adevărul?
Vlad Moldovan: Căzând în dulcea autoreferenţialitate, am să citez: „o aproximare stranie care nu are a face / cu nimic ce fu mai-nainte!”

G.Ş.: Unde eşti acum?
Vlad Moldovan: La redacţie.

G.Ş.: Crezi în viaţa de apoi?
Vlad Moldovan: Cred, e viaţa care vine întotdeauna – apoi.

G.Ş.: Care este cel mai straniu lucru care ţi s-a întâmplat?
Vlad Moldovan: Se întâmpla că s-a făcut dintr-odată foarte linişte în cap şi dincolo, pe afară. Era o pace stridentă, de netolerat. Nimic nu mai împingea spre acţiune şi viaţa, în sfârşit, se rezolvase. A durat o zi şi o noapte, dar se transformase într-un chin sălbatic al liniştii pulsatile. Treptat, mintea şi-a revenit şi a asigurat tonicul zgomot de fundal în care obişnuim să trăim.

G.Ş.: Care este cel mai sentimental cântec pe care l-ai ascultat vreodată?
Vlad Moldovan: Ceva din Radiohead, din The Bends – prefer să nu identific.

G.Ş.: Îţi place sushi?
Vlad Moldovan: Îmi place sushi şi îmi place şi supa lor cu găluşte Miso.

G.Ş.: Ce-i de făcut dacă nici anul ăsta nu vine sfârşitul lumii?
Vlad Moldovan: Ar cam trebui – eu mizez pe anul ăsta – să nu trebuiască, la naiba, să îmi respect contractele pentru 2013 – munca respectivă mai tare m-ar ruina!

G.Ş.: Cu ce impresii ai părăsi astăzi Pământul?
Vlad Moldovan: Faină excursia – păcat că nu a fost all inclusive.

G.Ş.: La ce te duce gândul când auzi de „drepturile omului”?
Vlad Moldovan: La femeile de serviciu ale sutelor şi sutelor de ONG-uri.

G.Ş.: Lucrul pe care îl cauţi şi încă nu l-ai găsit?
Vlad Moldovan: „N-o mai caut… ce să caut ? E acelaşi cântec vechi…”

G.Ş.: Ce este un poem?
Vlad Moldovan: Nemediere monstruoasă.

G.Ş.: Totul e relativ?
Vlad Moldovan: Nu, totul e dispars.

G.Ş.: La ce e bună raţiunea?
Vlad Moldovan: Mai nou am un mare respect pentru zona asta a omului, tronată de raţionalitate, dincolo de control, dincolo de constricţiile inerente, dincolo de trip-ul absolutist pe care ultimele secole de filozofiei i le pune în cârcă; încep şi eu să degust din adierile sophrosynei, fătuca asta echilibrată a dânsei.

G.Ş.: Eşti fericit?
Vlad Moldovan: Din când în când şi nesilit de nimeni.

G.Ş.: În ce măsură Kafka ar fi avut probleme cu legea?
Vlad Moldovan: Nu-l văd prea bine pe anarhistul ăsta sperios.

G.Ş.: Ce plănuieşti să faci mâine?
Vlad Moldovan: Acte.

G.Ş.: Un artist pe care îl recomanzi şi un motiv pentru care merită să-i acordăm atenţia?
Vlad Moldovan: Încercaţi Muzeul Ordinii Interioare – str. Apicultorilor nr. 1, Timişoara.

„Ce se întâmplă în M.O.I.? Transformări inconstante, fără importanţă socială, la fel ca viaţa ta.
Este în plină mişcare, condamnat la perisabilitate, bolnav şi fragil, figurine care se prăbuşesc, care se refac, la infinit, în alte locuri, în alţi indivizi, cu care relaţionăm.”

G.Ş.: Viaţa este suficientă?
Vlad Moldovan: O, da!

G.Ş.: Ce ne poţi spune despre Paris?
Vlad Moldovan: Nu suportam ideea de Paris, dar apoi, după o lună în oraş – a făcut o cârpă din mine; acum, mă ţine la glezne cu amintirea celor mai frumoase momente din viaţa mea.

G.Ş.: Cine l-a ucis pe Kennedy, până la urmă?
Vlad Moldovan: Şi de ce?

G.Ş.: Ce progres semnificativ sesizezi de la viaţa din peşteri încoace?
Vlad Moldovan: Acum îmi permit un fetiş pentru încălţăminte; pe atunci, eram însă mai sănătos…

G.Ş.: Iluzia pe care refuzi să o confrunţi cu realitatea concretă?
Vlad Moldovan: Mare iluzie şi faza asta cu realitatea concretă.

G.Ş.: O întrebare pentru posteritate?
Vlad Moldovan: The what?

——————————–

Vlad Moldovan este poet.

Comentarii

comentarii